Interviu cu „The Rock Chick“, Aura

Interviu cu „The Rock Chick“, Aura

de Cezara Panait – reporter
foto: Cătălina Cosma – fotoreporter

O femeie extrem de carismatică, șarmantă, cu o voce cristalină și o prezență importantă pe scena rock-ului românesc, vorbim cu și despre Aura Dănciulescu, cea care dă și numele trupei sale – Aura.

Reporter: Cum a fost liceanca Aura?
Aura Dănciulescu:
O, long time ago! Se împlinesc zece ani de când am terminat liceul. Nu am fost prea diferită față de ce vezi acum. Am fost neastâmpărată, cu inițiativă – evenimente, concerte, festivaluri.

Eram prezentă pe partea de organizare la tot ce se întâmpla în liceu, cu așezatul rândurilor, chematul oamenilor. M-a pasionat foarte tare filozofia, muzica – faceam în aceeași măsură în care fac și astăzi, deci nu s-a schimbat. Am făcut liceu uman – multă literatură, limbi străine și muzică am făcut în paralel, cu Școala de Muzică a Casei de Cultură din Fălticeni.

R.: Ai vreo amintire preferată din anii de liceu?
A.D.:
Am multe amintiri din anii de liceu… Eu eram singura fata dintr-un grup de băieți, cum e și normal – mie așa mi se potrivește – și printre acești băieți era și vărul meu. El era clasa a XII-a, iar eu a X-a și împreuna făceam toate nebuniile. Una dintre acestea s-a întâmplat în mod repetat, și anume împingeam mașina părinților mei din curte până la colț, porneam motorul și plecam în viața, în orașe de pe lângă Fălticeni – Suceava, Gura Humorului. Ulterior, am aflat că ei stăteau pe veranda casei și ne priveau cum împingeam mașina, de fiecare dată. De asemenea, aveam multe nopți în care fugeam pe geam cu vărul meu – căci el era capul răutăților – și mergeam la iaz în Fălticeni și făceam baie. Am avut o adolescență plină de aventuri și am avut prieteni de tot felul, unul dintre ei a fost elev la Școala de Preoți de la Neamț și de multe ori fugea din școală cu colegii lui și veneau în Fălticeni și plecam pe malul iazului. Cumpăram țigări și băutură și povesteam și râdeam. Ei se combinau, eu nu aveam voie să fac nimic (n.r.: râde), eram băiatul de mingi. Îmi luam și bătaie de multe ori de la ei, ceea ce era și normal, dar categoric am avut cea mai tare adolescență și prin prisma faptului că ascultam foarte mult rock și cred că și asta mi-a dat o altfel de încredere.

R.: Și care au fost primele tale contacte cu muzica rock?
A.D.:
S-a întâmplat așa de timpuriu, încât nu știu exact. La noi în familie se asculta foarte mult rock românesc. Aveam niște prieteni de familie care mă învățau cântecele de la Compact, Roșu și Negru – bine, mă învățau cu prostii, că întotdeauna exista o altă variantă a cântecului original și eu îl prindeam foarte repede. Ulterior, am ascultat viniluri cu AC DC, Guns N’ Roses, ceva mai târziu Metallica, scrijeleam pe bănci cu colegii, era fun. Cel mai tare am început să mă îmbrac în negru, prin clasa a VII-a, când am și cântat cu Casa de Cultură Fălticeni melodia „My Immortal“ de la Evanescence. Îmi plăcea foarte mult atunci și Limp Bizkit.

R.: Ce îți doreai în adolescență și câte dintre visurile de pe atunci ți s-au și îndeplinit?
A.D.:
Toate! (n.r.: râde). Nu mai știu ce să îmi mai doresc! Îți dorești lucruri noi de la un minut la altul, pentru că devin altele prioritățile. Mi-am dorit să cânt pe scene mari și am reușit, dar vreau să cânt pe scene și mai mari și să existe o consecvență a concertelor de acest fel. S-a întâmplat și lucrul acesta, dar fără muncă și perseverență nu faci din visul tău o realitate constantă. Să se întâmple așa, o dată, de două ori, nu mă mulțumește. În momentul când prinzi gustul și vezi că se poate și mai mult și din experiența respectivă mai și înveți câte ceva, categoric vrei să o repeți și să știi că data viitoare va fi și mai bine.

Niciodată nu am avut tot ce mi-a trebuit într-un concert mare. Credeam că m-am gândit la toate detaliile, că o să iasă perfect. Se termina, iar după câteva zile îmi dădeam seama că ne-a lipsit ceva. Din categoria lucrurilor frumoase, amintesc faptul de a munci cu oamenii pe care îi iubesc, cum sunt colegii de trupă, cei din Voltage bar și de la muncă și să îmi găsesc o jumătate cel mai bun prieten, cu care să fac toate tâmpeniile de pe planeta asta, cum e Mihăiță soțul meu, să am o relație extraordinară cu familia mea. De asemenea, am cea mai minunată nepoțică din câte există, abia născută (am botezat-o în noaptea de Paște, a fost superb)… Lucrurile pe care mi le-am dorit s-au întâmplat. Totuși, mi-aș dori să existe mai mult respect față de rock, indiferent dacă se ascultă sau nu, mai mult respect față de rockeri. Nu vreau să dau în clișee – toți ne dorim să fim sănătoși, să avem răbdare și putere și să ne trezim dimineața veseli.

R.: Cât crezi că contează talentul unui artist, raportat la munca pe care o depune?
A.D.:
Știi, te uiți la artiști, la instrumentiști, fotografi, scriitori, oameni de film și zici: „Doamne, ce talentat e!“. Un gram de talent dacă avem, ne descurcăm. Dacă ești foarte talentat, este ceva mai simplu, dar fără multă muncă și fără seriozitate, nu faci performanță. Acest lucru l-am învățat de mică, de la părinții mei. Sora mea este triplă campioană mondială la gimnastică. Acum antrenează copii ce se pregătesc pentru lotul național al Italiei. Am făcut și eu ceva gimnastică în copilărie, deci știu cum e cu disciplina. Sunt foare disciplinată, deși un pic aiurită pe alocuri. Când am ceva de făcut, mă străduiesc până iese totul perfect (cel puțin în sinea mea). Trebuie să muncești. Nu muncesc tot timpul, nu am mereu chef, dar atunci trag de mine ba Mihai, ba un coleg de trupă, Tibi sau Răzvan. Mă uit în curtea altora și văd ce fac ei și din nou mă activez, sunt geloasă pe cei care au mai mult decât mine, din punct de vedere profesional, pentru că vreau și eu acolo și știu că se poate, dar sunt realistă. Atunci când chiar muncesc foarte, foarte mult și iese așa cum îmi doresc, imediat plec din București sau de unde este evenimentul respectiv. De curând am cântat în deschidere la Dave Evans – a fost superb, scena a fost demențială, sunetul a fost minunat, iar a doua zi am plecat în Vama Veche, timp de trei zile. Am stat pe plajă, am dormit, am citit, am mâncat, ne-am relaxat, ca să mi se întipărească atât de bine sentimentul acela de pe scenă în minte și să nu las nimic să mi-l răpească, pentru că am muncit enorm pentru el și vreau să fie doar al meu. Altfel, veneam la bar, mă luam cu treabă, trebuia să mă întâlnesc cu cineva și uitam și ziceam: „Uite, a trecut și evenimentul ăsta, nici nu știu când, și nici nu m-am bucurat de el“. Eu nu vreau să uit să mă bucur și, evident, vreau să discut câteva zile doar despre asta, ce a fost bine, ce a fost rău.

Interviu cu „The Rock Chick“, Aura

R.: Ai vreun model sau persoană care te inspiră în activitatea muzicală?
A.D.:
Mă inspir de peste tot. Nu am avut niciodată un model, nu am putut să mă limitez la un singur artist. Am avut mai multe și am în continuare modele din rândul colegilor de breaslă. Mă duc la concertele lor, văd ceva ce îmi place și pun în aplicare. Mă concentrez să fiu originală și atunci, prin prisma caracterului, a emancipării, a energiei pe care o transmit pe scenă, văd ce mi se potrivește și ce nu. Îmi sunt foarte dragi băieții de la Trooper, suntem foarte apropiați, nu le-am făcut icoană, deși apar peste tot în barul nostru tocmai pentru că sunt prietenii noștri și apreciem foarte mult munca lor. Îl iubesc pe Rafael de la Iris – are o voce angelică și port respect pentru fiecare coleg de breaslă, deși nu de puține ori mi s-a întâmplat să nu mi se întoarcă acest respect, dar eu am răbdare, nu am probleme de genul ăsta. Aștept ca lumea să își dea jos masca de pe față, în care nu își mai văd lungul nasului. Respect le port tuturor trupelor, mă inspir, îi ajut. Dacă simțim că putem face ceva pentru ei, fie că e vorba de sunet – Tibi, basistul nostru e unul dintre cei mai buni sunetiști din țară -, instrumente, studio sau o petrecere privată, noi mergem. Din afară, mie îmi place foarte tare Anouk, întotdeauna mi-a plăcut. Doro Pesch iarăși îmi place foarte mult. La bărbați, pe primul loc la voce este Freddie Mercury de la Queen, după care, într-o ordine aleatorie, sunt Iron Maiden, Manowar, Helloween.

R.: Vorbeam mai devreme de trupele din aceeași breaslă cu tine, au existat și rivalități între voi?
A.D.:
În fiecare zi există (n.r.: râde). Eu cred în concurența pozitivă. I envy them, dacă este cazul, dacă nu, nu le spun. Acum, că alții se uită la mine altfel decât cu admirație sau din categoria: „Fata asta mai are de învățat“, nu prea știu. Sigur că mă interesează, trebuie să fiu ipocrită să zic că nu îmi pasă, dar, cu timpul, cu evenimentele comune poate o să avem relații din ce mai apropiate între noi. Rivalități au existat atunci când am participat la concursuri. Evident, toată lumea vrea să câștige. Eu întotdeauna mi-am dorit să câștig și le-am spus-o tuturor. Am avut în 2010 cu Stillborn – Maximum rock – Suport pentru underground și am câștigat, în 2011 finala pentru Bon Jovi și am câștigat, după care am zis că nu mai participăm la niciun concurs. Treaba asta cu concurența pozitivă nu e împărtășită de toată lumea. Chiar în finala pentru Bon Jovi, deși așa a votat publicul, a existat un juriu iar prestația noastră a fost cotată ca fiind cea mai bună, au existat foarte multe discuții și am zis că nu mai vreau să mă implic în așa ceva, dar a meritat. Bineînțeles, timpul a trecut și am uitat ce am promis atunci și ne-am înscris în concursul pentru festivalul de la Kavarna (n.r.: finala a avut loc pe 14 iunie, unde Aura s-a calificat, mergând mai departe la Kavarna Rocks, iar noi o felicităm și îi urăm mult succes!). Pentru noi Kavarna are o însemnătate mai specială decât pentru alți colegi, și anume faptul că va cânta trupa Gotthart, o trupă care pentru basistul nostru înseamnă enorm. Datorită muzicii trupei Gotthart, acesta a reușit să treacă peste un moment foarte crunt din viața lui. Noi știm cât de tare contează pentru el și noi oricum mergeam la festival, pentru această formație și am zis că nu strică să și cântăm într-o zi.

R.: Povestește-ne despre experiența de a cânta în deschiderea concertului lui Bon Jovi.
A.D.:
Categoric, a fost unul dintre cele mai mari concerte din ultimii ani la noi în țară și, ca importanță, a fost enorm. A fost un sentiment de nebunie, nici nu știu dacă am realizat la început foarte clar ce ni se întâmplă, eu fiind foarte obiectivă: Trebuie să iasă impecabil, cu ce ne îmbrăcăm, cu ce începem concertul, cu ce-l încheiem… Și am realizat abia după ce s-a terminat concertul ce a fost acolo, când am văzut pozele. M-am urcat pe scenă, nu am auzit publicul, eu mi-am făcut treaba. Am fost foarte concentrată să nu fac ceva greșit, să pot să mă uit peste ani la înregistrare, și o fac și acum, și să zic: „chiar a fost tare!“

Interviu cu „The Rock Chick“, Aura

R.: Te-a marcat în vreun fel acest eveniment?
A.D.:
Îți dai seama că până în momentul acela îmi doream, dar nu știam ce înseamnă. E ca atunci când nu ai cum să îți dorești ceva până nu știi ceea ce e, sau când nu știi să vorbești o limbă pe care nu ai învățat-o. E același sentiment. În momentul în care am trăit această experiență, am știut clar că pentru asta sunt făcută și dacă 50.000 de oameni nu m-au făcut să mă pierd cu firea și să îmi fac treaba, înseamnă că asta trebuie să fac. În al doilea rând, priveliștea era uluitoare, scena era enormă, tehnicienii, instrumentiștii și sunetiștii cu care am lucrat pentru scena respectivă și-au făcut treaba foarte bine. Am fost în legătură directă cu managementul Bon Jovi, care ne-a acordat un foarte mare respect și o foarte mare grijă. Nu treceau nici zece minute la probele de sunet, fără ca ei să vină cu încă o ladă de apă și ne obligau să bem sticla pe loc, după care puteam continua proba de sunet, fiind extrem de cald. Nu întâlnisem până în momentul respectiv asemenea profesionalism, respect și modestie. Toți suntem băgați în asta, ne tratăm cu decență, suntem modești și ne facem treaba. Am știut din momentul acela ce să-mi cer mie, căci poate nici eu nu fusesem corectă față de mine, de public sau de tot staff-ul de scenă și ce să le cer celorlalți și ce vreau să fac.

R.: Dacă ai putea să cânți cu artistul tău preferat pe aceeași scenă, pe cine ai alege?
A.D.:
După ce m-aș fâstâci zile întregi și probabil că nu aș dormi nopțile și după ce aș termina aș începe să plâng, iar apoi să râd, probabil că aș cânta cu Cher, maybe, aș cânta cu Bon Jovi… Nu m-am pus în postura asta, poate că ar trebui să mă pun. Ar fi frumos. Caut acum un bărbat cu o voce destul de gravă, să fie un contrast frumos. Îmi place să cânt cu Coiotu (n.r.: Alin Dincă – Trooper), există o chimie foarte puternică între noi pe scenă. Mi s-a întâmplat de multe ori să urc cu el pe scenă și să nu stăpânesc piesele foarte bine, pentru că dacă nu sunt scrise de mine parcă nu le țin minte și oricum am emoții în momentul ăla, dar nu observă nimeni, el se amuză și iese foarte bine.

R.: Vizavi de emoțiile primului concert la care ai fost solistă, ce ne poți destăinui?
A.D.:
Țin minte că era mama cu profa mea de franceză în primul rând în Casa de Cultură în Fălticeni și cântam „Ridică-te Ștefane“ și „Eminescu să ne judece“ (n.r.: râde) și era din categoria: „Să vedeți ce vă arat eu acum!“ Totuși, lumea a aplaudat și părea că se simte bine.

R.: Și asta te-a motivat să vrei să cânți în continuare?
A.D.:
Nu m-a motivat, pentru că oricum nu putea să mă oprească nimeni. Cel puțin la momentul ăla aveam o așa inconștiență în lucrurile pe care le făceam, încât nu îmi păsa dacă e bine, dacă era.

R.: Erai decisă încă din adolescență că vrei să fii cântăreață?
A.D.:
Da. Eram clar îndreptată către muzică… Am făcut și dans și gimnastică, ca ulterior să văd că se pot combina. În final nu știu dacă aș fi putut să îmi exprim sentimentele altfel și să eman o emoție pe care o dăruiesc publicului, doar atunci când sunt pe scenă. Altfel, sunt mai retrasă, nu sunt exuberantă, pe scenă simt că trebuie să eman energie și știu să fac asta, chiar dacă e o cântare bună sau rea, din punct de vedere energetic știu că mă simt bine cu cei care ne ascultă.

R.: Cum a fost experiența de la Vocea României?
A.D.:
Am fost și acolo, da. M-au convins foștii colegi de trupă de la Stillborn să particip la Vocea României, m-am dus, am cântat „Nobody s wife“ a Anouckei, s-au întors Moga și Loredana. L-am ales pe Moga, mi-a spus că pe partea de rock se pot face foarte multe. I-am spus că știu și că asta e și ideea, că trebuie să se facă ceva și în această parte, ca lumea să audă că mai sunt oameni care cântă rock în țară, deși nu înțeleg de ce este promovat așa de prost și cu ascultarea online. În prima etapă mi-a ales mie și partenerului meu, Cristian Sanda, o melodie total opusă felului meu de a cânta – Justin Timberlake – „Cry me a river“. Eu am rămas șocată pentru că, le-am și spus, putea să aleagă oricare altă piesă cu care să pui în valoare o voce de rock și să nu mă pui să cânt într-un fel în care nu sun eu bine și nu mă caractirează. Nu m-a avantajat deloc, dar bănuiesc că asta a fost ideea. Am acceptat-o, am urcat pe scenă și am cântat „Cry me a river“ as rock as I could, după care m-am dat jos de pe scenă râzând și m-am întors la repetiții. Chiar știu că veniseră cei de la ProTV cu o zi înainte de Bon Jovi, să îmi spună că am intrat la Vocea României. Ei erau șocați: „Cum, nu ai emoții, nu te bucuri?“ – „Mă bucur, dar mâine cânt pe scenă cu Bon Jovi“.

A fost o lecție de viață și am cunoscut oameni frumoși, pe Brighita, pe mulți colegi din prima ediție și îi știu și acum, ne mai revedem în cluburi sau la evenimente și e super. A fost o experiență de televiziune. Pentru ultima oară, mi-am confirmat faptul că eu nu am ce să caut în televiziune, nu e ceva care mi se potrivească. Alții sunt buni în asta, dar eu nu, deși am avut și eu o emisiune Real Estate, timp de doi ani, pe Antena 3.

Interviu cu „The Rock Chick“, Aura

R.: Știu că tu ai făcut și politică înainte. Cum a fost trecerea de la șefă de cabinet senatorial, la vedetă rock?
A.D.:
Îți dai seama că a transpira, a arata anumite degete (bineînțeles, nu mă refer la horn signs), și a te îmbrăca în piele, a bea o bere cu oameni frumoși, e mult mai plăcut decât a complota pe sub trepte sau după uși pe cine mai săpăm mâine. Trecerea n-a fost făcută brusc. Eu am făcut Drept, Științe Politice, Institutul Diplomatic Român, Master în Relații Internaționale și Diplomație. A fost o școală cu care m-am potrivit, pe care am agreat-o, lume în care încă sunt. Fac politică și în continuare, pe partea administrativă și comunicare. Am renunțat să mai fiu în prima linie pentru că am nevoie de libertate, care este mai scumpă decât toate și nu vreau să mă judece nimeni prin prisma vieții pe care o am, a tatuajelor desenate.

R.: Referitor la tatuajele tale, ce semnificație au acestea pentru tine?
A.D.:
Primul tatuaj mi l-am făcut în clasa a X-a sau a XI-a. Este pe spate și e un desen cu doi ochi de pisică, iar între ei e un fir de iarbă cu un fluturaș. Acum e un clișeu, multe fete și-au făcut desenul ăsta. În Fălticeni, pe vremea aia, nu știam că va fi așa în vogă și a reprezentat un act de teribilism. Eram foarte bună la învățătură și prin prisma faptului că eram cuminte, aveam acces la ieșiri în oraș și la acte de genul ăsta și părinții m-au susținut să fac ce vreau. A fost practic deschiderea ușilor către desen și către o lume nonconformistă. Ulterior, mi-am făcut tatuajul de la ceafă – sunt note muzicale și un portativ, cheia sol și cheia fa. Sunt notele cântecului lui John Lenon – „Imagine all the people living for today“ și a însemnat foarte mult pentru mine în urmă cu patru ani, când l-am făcut. După o mică depresie, am avut parcă o redeschidere a ochilor. Parcă pe sub pleoape aveam o altă pereche de pleoape care s-au ridicat și m-am gândit: „Dumnezeule, cât de tare am putut să mă înșel!“ Referitor la ceea ce făceam eu, la impresia despre oamenii cu care eram în contact, și după multe luni de întrebat care e rostul meu în viață -deși, ca scorpion mă întreb asta de când m-am născut și probabil că o să o fac mult timp de acum înainte -, parcă mi s-a ridicat vălul de pe ochi. După ce mi-am făcut tatuajul am putut să dorm și eram descărcată de orice năduf, mă simțeam bine energetic și transmiteam mesaj pozitiv celor din jur și mie, în primul rând.

Ultimul tatuaj pe care mi l-am făcut e reprezentat de cele două desene de pe brațe. Unite, reprezintă o pereche de aripi ale unui „A“. „A“-ul vine de la Aura – nu e vorba de egocentrism, pur și simplu numele acesta înseamnă mai mult decât numele meu – înseamnă că nimic nu se face și nu se visează fără energie și fără credință… Credință în visurile pe care ți le faci, în orice. Eu cred în energia pe care noi suntem capabili să o oferim. Cu cât devii mai trist, cu atât îți e mai greu să ieși din situații fără ieșire. L-am făcut înainte de lansarea primului album Aura – „The Rock Chick“, în februarie. Mi-am dorit foarte tare să îl văd dimineața, când mă spăl pe dinți și să îmi reconfirm că sunt în formă. În plus, e un mesaj pe care îl transmit de pe scenă – ținând microfonul cu ambele mâini se vede „A“-ul cu aripile și îmi doresc să le transmit celor care ne ascultă la concerte că pot și ei să prindă aripi. Ce nu v-am mai zis e că nimic se face fără sacrificii și fără momente triste. Anul trecut în septembrie ne-am pierdut pianistul din trupă, Cornel Ștefan, a avut un accident de mașină, a făcut atac cerebral și a murit. Din nou, această melodie este și cu gândul la el. Nimic nu se întâmplă fără dorință asiduă, fără rugăciune – știu că poate mulți nu cred în Dumnezeu, dar ne dorim viață cât mai lungă și frumoasă, căci ne place să trăim pe Pământ, oricât s-a plânge unii, mie îmi place.

În melodia „Aura“ de pe albumul The Rock Chick se vorbește despre îngeri. La concertul de lansare am avut niște aripi albe mari, din pene, chiar realiste aș putea spune, făcute de Marina Mogoș, designerul care îmi face mie costumele de scenă, o fată cu care mă înțeleg extraordinar. Le-am purtat și la Dave Evans și o să le port de fiecare dată când scena îmi va permite, este un lucru inedit care aparține trupei Aura. De asemenea, ne-am dorit să fim primii în a face show, spectacol. Cred foarte tare în costumele de scenă, cred că trebuie să fiu foarte bine machiată și aranjată când urc pe scenă, fie că sunt la Câmpulung Muscel sau la Brașov, Suceava sau în Piața Constituției. Cred că numai arătând prin muzică, felul de a cânta, poți să inspiri pe cineva în viața lui, într-un fel și atunci scopul e împlinit. Tot prin primsa show-ului, dincolo de aripile de înger pe care le-am avut pe melodia „Aura“, în concertul de lansare, obișnuim pe melodia „Delir“ să intru într-o altă costumație, opusă celei angelice. Este vorba de Sucubus, o costumație demonică, cu aripi roșii, o costumație mult mai senzuală, sexy, căci despre asta e vorba în personajul care spune povestea în „Delir“. Nu în ultimul rând, încheiem cu un moment ceva mai îndrăzneț, și anume intrarea pe scenă călare pe motor – melodia este făcută special pentru motocicliști și plecarea noastră are loc tot pe motor. Este un moment care, fără Adrian Iacov, motociclistul nostru foarte încăpățânat, nu ar fi reușit. Evident, împingem toți la motor pe scări, venim cu șufa după noi sau căutăm platforme, ca să fie momentul maxim. Contează enorm pentru noi treaba asta, suntem mult mai siguri, mai fericiți. Se vede extaz, se vede surpriza din ochii publicului și credeți-mă, orice gherlă, că e voce sau vreun instrument, este egală cu zero când faci și spectacol. Desigur, repetiția e scopul în a nu face greșeli tehnice, dar se mai întâmplă. Eu cred totuși că ar trebui să se vrea acest concept de trupă cu voce feminină, cu spectacol, costumații. Nu mă refer numai la trupa Aura, încurajez absolute toate trupele să evolueze, deși știu că e foarte greu din punct de vedere financiar. Nimic nu se face fără compromisuri, am investit enorm, dar dacă își doresc performanță trebuie să fie cu totul înspre direcția în care vor să meargă, altfel nu au nicio șansă.

Interviu cu „The Rock Chick“, Aura

R.: Faptul că ești una dintre puținele soliste care cânta rock în România, comparativ cu bărbații, a fost un avantaj sau dezavantaj?
A.D.:
Dintre trupele cu fete la voce cred că sunt printre cele mai mediatizate, pentru că dăm o atenție foarte mare unui PR, marketing, investim foarte mult în asta și normal că suntem preluați și lumea ne vrea. Totuși, am văzut multe trupe cu fete la voce foarte bune, cărora le doresc să meargă tot înainte.
Eu nu cred că este un avantaj pentru mine, întrucât nu am față de ce să mă raportez, nu am cu ce să mă compar și nu pot să mă bat cu cineva și să spun că vreau să fiu mai bună. Îmi doresc să fie trupe cu fete la voce mai prezente în festivaluri și concerte mai mari. Sigur că sunt vocaliste mult mai bune decât mine, deocamdată aștept să apară și le doresc mult succes. Cât despre raportul trupe băieți cu fete, e greu să fii fată într-o trupă, sincer, mai ales într-un concert cu mai multe formații. Băieții, fie că sunt tehnicieni sau colegi de trupă, habar n-au să respecte backstage-ul, nu știu că e o fată acolo și se schimbă. E destul de dificil, dar e frumos. Mie îmi place și nu aș schimba lucrurile cu nimic.

Până la urmă, nu au decât să vină toate trupele cu fete vocaliste, o să mă lupt cu ele (n.r.: râde). Glumesc, nu ne batem pentru nimic, dacă am fi avut un radio sau ceva ca să te raportezi la un top, ar fi fost ceva. Sunt câteva festivaluri și evenimente la care participăm, dar este trist că nu au acces trupe foarte bune la evenimente sau nu sunt cunoscute tocmai prin prisma faptului că nu sunt promovate și că nu au unde să fie promovate. Facebook-ul nu mai este de mult o cale de succes, pentru că nu toată informația ajunge la cine trebuie și așa mai departe. Noi, inclusiv prin Voltage Bar am încercat să organizăm concerte live, cu trupe fie mai mari, fie mai mici – în special trupe mai mici, căci așa se pretează spațiul – să îi ajutăm, să-i promovăm cât de cât. Și eu mă întreb, există evenimente organizate de motocicliști… De ce nu ne cheamă pe noi? Sunt în line-up șase trupe de rock cu băieți, nu le-ar plăcea și lor să aibă o gagică în concert? (n.r.: râde) Vorba aia, avem piesa Îngeri pe motoare, s-ar preta. Poate nu știu de noi, poate nu cochetează cu ideea de fată, deși niciodată nu am dat de misogini în rândul rockerilor, sub nicio formă. Și noi trebuie să tragem tare să știe cât mai multă lume de noi. Acum, cu proiectul Aura îmi este greu. Toată lumea tratează Aura ca pe o trupă nouă, la început. Am tot fost și pe scene mai mari, și mai mici. Începem din nou, pas cu pas, dar îmi face plăcere. Sunt ancorată în realitate, știu ce vrea publicul și știu ce avem noi de făcut.

R.: Ați demarat o serie de episoade de reality show cu trupa Aura. Ce poți să ne spui despre aceste episoade?
A.D.:
Mie îmi place foarte tare să filmez tot ce facem. Pe reality show – AuraMusic – canalul de YouTube, găsiți episoadele realizate până acum. În fiecare marți punem câte un episod. Plecam de la un concert și ne aminteam după o săptămână, două sau când povesteam la o bere cum a fost și am realizat cât de bine ar fi fost dacă am fi și filmat lucrurile respective, pentru că e tare să mai iei un interviu trupelor cu care cânți sau organizatorilor. Noi oricum mergem la mai toate evenimentele și am filmat inclusiv Maximum Rock, am făcut interviuri cu trupele, cu Nelu Brândușanu, organizatorul. Am filmat și când au cântat băieții de la Trooper în Voltage Bar și o să fac în continuare treaba asta. La fel am făcut și cu Dave Evans. Ca experiență de backstage, de drum și de oprit prin benzinării, dormit prin hoteluri și așa mai departe, merită împărtășită, e distractiv. Pentru cine vrea să facă asta, cei care nu au plecat încă la drum în turnee, e o scânteie din lucrurile care se fac, mai ales dacă ai și noroc să dai peste oameni distractivi cum sunt colegii mei de trupă, e minunat.

Interviu cu „The Rock Chick“, Aura

R.: Știu că piesa „Șerif Stelar“ are o semnificație anume pentru tine și Mihai. Ce poți să ne spui despre aceasta?
A.D.:
Da, totul are semnificație pentru noi. Niciun vers din niciun cântec nu l-am făcut de dragul de a-l face. Ne-am legat de ceva în fiecare melodie. Mihai a compus exclusiv melodiile de pe albumul The Rock Chick. Ulterior am stat și le-am gândit, le-am simțit la un pahar de vin și ne-au venit și sentimentele odată cu melodiile și așa au luat naștere și numele pieselor. „Șerif Stelar“, căreia i-am filmat și videoclip anul trecut, un videoclip extraordinar, filmat de către Aerial Dreams, o gașcă de tineri foarte mișto, cu drone, cu nebunii. Se numește „Șerif Stelar“ pentru că așa se numește sufletul nostru din Voltage Bar, managerul nostru, Șerban, căruia i se spune așa. El este un mare fan Aura și îl iubim foarte mult și este un prieten adevărat, a fost și la nunta noastră. El a venit împreună cu iubita lui la un concert de-al nostru în 2009 sau 2010, a făcut poze cu noi și le-a pus în bar. Le-a pus pe Facebook, am văzut și le-am spus băieților și le-am propus să mergem la ei să bem o bere. Așa am venit, ne-am împrietenit și anul trecut am cumpărat barul și pozele au rămas în continuare acolo.

R.: Mai pregătiți și alte videoclipuri?
A.D.:
Da, da, da! Până la finalul verii vom filma un nou videoclip, mult mai special. Bine, de acum înainte vor fi din ce în ce mai speciale, dar va fi făcut pentru o melodie în limba engleză, „Tomboy“, și o să o ascultați la începutul toamnei, sper. Un nou single.

R.: Cum arată o zi obișnuită din viața Aurei?
A.D.:
Nu există zi obișnuită (n.r.: râde). Ne trezim foarte devreme, mă duc la mine la birou și rezolv ce mai am de făcut, trec pe la bar, după care, în miezul zilei, la 14.00 sau la 15.00 mergem la repetiții, ne întoarcem din nou la bar, mergem acasă să mâncăm și apoi ne întoarcem iarăși la bar. Asta în zile fericite! Alteori, cum a fost și astăzi, pentru că ne mutăm la casa noastră care momentan se află în construcții, mergem dis-de-dimineață la casă să vedem în ce stadiu se află, după care am venit la bar, repetiții. Dacă stăm foarte mult la bar, clar ne trezim și târziu a doua zi și nu apucăm să facem prea multe, dar clar repetițiile sunt aproape zilnic și ne face mare plăcere să cântăm și să ne pregătim pentru următorul concert.

R.: Ai și alte hobby-uri, pasiuni?
A.D.:
Îmi place să croșetez, să pictez, să croiesc. Îmi place să fac multe lucruri.

R.: Te-ai gândit să îți croiești și singură haine de scenă, ai niște idei pe care vrei să le aplici?
A.D.:
Da, o fac deja de mult timp, dar nu știe nimeni lucrul ăsta. Majoritatea tricourilor din concerte sunt făcute de mine și chiar îmi doresc să fac o linie de tricouri speciale. Dacă se vând, bine, dacă nu, le port eu, nu-i problemă. Vor fi cu marca înregistrată AuraMusic și aripile!

R.: Ce alte proiecte muzicale sau colaborări mai ai în vedere?
A.D.:
Nu pot să vă spun nimic despre asta în acest moment pentru că nu s-a ieșit încă din studio, dar se anunță niște colaborări. Am mulți colegi de breaslă care vor să lucreze cu mine și asta nu poate decât să mă bucure. Nu trebuie decât să îmi fac timp să mă duc în studio și să văd despre ce este vorba și să vedem cum facem să iasă muzica. O să fie frumos!