Ingerii decazuti ai strazii

Ingerii decazuti

text și foto de: Roxana Leocovici – fotoreporter

Soartă? Destin? Sunt curioasă câţi dintre noi, muritorii de rând, cred cu adevărat în aşa ceva. Dacă astăzi, de exemplu, tu, cititorule, ai afla că destinul tău este să fii cerşetor – să nu ai casa, familia şi viaţa de vis la care fiecare dintre noi râvneşte şi pentru care munceşte, ai mai crede în soartă?

În fotoreportajul de faţă am încercat să ilustrez, să surprind puţin din „mila cerească“. Pentru a-mi explica titlul, în opinia mea, aceşti oameni care nu au rezistat regimului societăţii şi care doar supravieţuiesc printre noi (nu şi trăiesc!), reprezintă „îngerii decăzuţi“.

Ingerii decazuti

Nu spun şi nici nu vreau să insinuez faptul că nu este bine sau că reprezintă vreun păcat să ne bucurăm de ceea ce avem şi că, dacă dorim să avansăm în post sau să avem o viaţă mai prosper, este greşit. Vreau doar să atrag atenţia asupra fiecăruia dintre voi, cititorii: din când în când, este bine să ne mai uităm şi în jos.

Ingerii decazuti

Precum spunea şi scriitorul francez Pascal Bruckner: „Pentru a descoperi Parisul, nu trebuie să ridici ochii, ci să îi cobori spre pământ“. Aş găsi ca o completare a acestui citat faptul că aceşti oameni al căror destin nu este presărat cu bani şi succes de vreun fel, sunt de fapt defectele unui oraş, de care acesta se fereşte şi de care îi este ruşine. În loc de a încerca să reparăm aceste „crăpături“ din perfecţiunea ascensiunii unui oraş, noi toţi ignorăm cu desăvârşire faptul că oricând putem ajunge lângă ei: putem face parte din lumea lor mizeră şi infectă pe care o lăsăm aşa din indiferenţă.

În orice moment putem afla că nu ne mai avem job-ul, că va trebui să lăsăm în spate casa dotată cu prea multă tehnologie, că suntem singuri şi că vom ajunge să ne înecăm amarul în băutură şi narcotice, doar pentru a trăi într-un vis frumos şi ireal, în locul unei realităţi mult prea crude şi reci, asta pentru că nu mai avem de pierdut nimic şi pentru că moartea este premiul spre care tânjim în acel abis.

Ingerii decazuti

Nu promovez consumul de alcool sau narcotice, pur şi simplu am încercat să mă pun în locul unuia dintre aceştia. Am vrut să văd dacă aş putea să supravieţuiesc de pe o zi pe alta doar cu noroc, şi nici măcar în vis nu am reuşit să apuc „a doua zi“. Oare unii cum reuşesc să supravieţuiască o viaţă întreagă? Specific în mod expres că articolul de faţă nu se referă la cerşetorii pentru care întinderea mâinii şi aşteptarea unui act milos reprezintă job-ul de zi cu zi. Fotoreportajul de faţă se referă la cei care au drept acoperiş cerul şi au atâţia pereţi în jurul lor, câte clădiri există într-un oraş.

M-am oprit din mers în plină stradă şi m-am uitat în jurul meu – vă recomand să încercaţi această experienţă. Am observat că cei care au ca locuinţă un cotlon diferit în fiecare seară, nu mai îndrăznesc să se uite în ochii noştri, că ei lasă ochii şi au jena unei soarte crude în timp ce noi, cei care ne permitem mai mult de o pâine la câteva zile, nu avem timp să le arătăm măcar un zâmbet, un surâs, nici măcar unul şters copiilor care se află în acest mediu.

Ingerii decazuti

Copii, tineri, adulţi, bătrâni. bărbaţi, femei. Mai contează oare ce naţionalitate, sex sau vârstă avem? Am citit un pasaj referitor la ei, în care erau numiţi „răniţii ambulanţi ai străzii“ şi am simţit cum se rupe ceva în sufletul meu. Este greu să fii un cetăţean drept şi corect, mai ales când eşti înconjurat de atâtea legi şi reguli, însă când acestea nu te mai privesc, sunt curioasă cum am fi ori cum ne-am simţi. Oare am fi asemenea unei marionete căreia i s-au tăiat sforile şi este în afara scenei, este în subsolul întunecat al păpuşarului de unde nu mai are să iasă? Cam câte astfel de păpuşi ajung împreună la sfârşitul anului, la sfârşitul deceniului? Asta pentru că ştiu că la sfârşitul civilizaţiei, cu totii vom fi eliberaţi de frânghii şi de oricare altă posibilă scenă; vom fi blocaţi împreună în subsolul propriei societăţi, vom rămâne blocaţi să trăim în umbra propriului trecut.

Supravieţuim printre ei şi ei printre noi, fără a convieţui, fără a trăi unii cu alţii. Oamenii străzii reprezentând o problemă a societăţii şi ca oricare altă problemă, are numeroase presupuse cauze: „Oamenii aceştia şi-au nenorocit singuri viaţa“,„Este modul lui Dumnezeu de a-i pune la încercare“,„De ce nu muncesc, de ce nu fac una-alta“. Dacă ne punem în locul lor, ar mai fi justă această judecare? Oare cu ce suntem noi mai speciali ori mai deosebiţi în mediul în care trăim, faţă de ei şi de ce nu s-ar putea descotorosi societatea şi de noi? Dacă plătim impozite şi avem o parcelă de normalitate acum, nu înseamnă că aceasta este definitivă şi că suntem cu adevărat indispensabili şefului, artei sau domeniului în care ne-am încadrat până la un moment dat.Aşa cum există „mai bine“, există şi „mai rău“; aşa cum şi ei au fost ca noi ieri, putem fi şi noi ca ei mâine.

Ingerii decazuti

De-a lungul articolului am pus destul de multe întrebări, unele retorice, altele pentru a vă pune câteva probleme în vedere şi asta pentru că astept răspuns de la cei care vor citi acest fotoreportaj. Voi aţi rezista într-un astfel de mediu mai mult de o zi? Dar, în primul rând, aş dori să ştiu, dacă am reuşit să vă schimb părerea asupra „îngerilor decăzuţi“ şi dacă vă veţi mai uita şi în jos, din când în când.