La o vorbă cu al nostru Sebastian Ghiță

interiu_sebastian_ghita-catalina_cosma-fotoreporter-teenpress-1

de Sabrina Canea – redactor-șef
foto: Cătălina Cosma – editor foto

Sebastian Ghiță, sau Sebi, după cum îl știu mai toți prietenii sau învățăceii lui, este un actor aflat la început de drum, dar un drum care promite multe. De la Teatrul Radiofonic și pană la apariții scenice (Teatrul „Masca“), putem spune că Sebi been there and done that. Noi, însă, l-am întâlnit pe Sebi la Festival International de Teatru pentru Tineret „Shakespeare’s Heritage“. Jucând (sau nu?) de această dată rolul de pedagog, l-am găsit pe Sebi în postura de maestru pentru tinerii actori participanți la festival. Ne-am permis să-l și tragem puțin de limbă:

Reporter: Cum ți-ai descoperit talentul actoricesc?

Sebastian Ghiță: Talentul nu mi l-am descoperit eu, mi l-au descoperit alții, să zic așa. Eu trebuia să fac rugby acum, dar din cauza problemelor cu ochelarii, n-a mai fost să fie. Așa că m-am apucat de teatru.

R: Cine te-a descoperit?

S.G.: Daniela Minoiu. Este actriță la „Nottara“. Când m-am întâlnit eu cu ea era profesoară la Școala de Teatru „Midacris“; aveam vreo zece ani, pe atunci și, am rămas, am rămas fidel vreo cinci ani de zile. După aia, na, am pornit pe drumul ăsta.

R: Și cum a dat ea de tine?

S.G.: Eram la școală și s-au făcut niște preselecții pentru o școală de teatru și, pentru că nu făceam nimic la momentul respectiv, am vrut și eu să fac chestia asta, că oricum trebuia să fac ceva extrașcolar, împins de la spate de mama și restul. M-am dus și am rămas acolo.

R: Cum ai debutat în lumea teatrului?

S.G.: Depinde… De mai multe ori am debutat, ca să zic așa. Prima dată a fost înainte de facultate când eram la școala de Arte a Bucureștiului, fosta Școală Populară de Artă și era un proiect cu „București – Cartier de vară“, și noi, cei de la „Școala de Artă“, făcusem un calup din trei piese ale lui Cehov cu „Cererea în căsătorie”, „Nunta” și „Ursul”. Și am debutat pe o scenă a unui parc, dar nu mai știu să spun care, atunci am debutat cu adevărat în lumea teatrului, ca să zic așa.

Al doilea debut a fost în Teatrul „Masca“ cu „Comedia Eroilor“. Jucam o femeie – bucătăreasa – și așa am debutat.

R: Îți amintești cum a fost pentru tine să joci pentru prima oară o piesă de teatru?

S.G.: A fost foarte ciudat, pentru că nu pot să spun ca alții, că mi-a fost frică de public, eram atât de mic și de inconștient că nu știam ce mi se întâmplă. După aceea am început să am emoții când am aflat că jucasem în fața a 600 de oameni. A fost prima dată, în clasa a VI-a sau a VII-a când am jucat, de fapt impropriu spus jucat- am avut un examen la Daniela Minoiu la Școala „Midacris“, la „Nottara“ (închiriasem sala mare de la „Nottara“) și acolo am debutat pe scenă, am jucat prima dată de scenă.

R: Ce poți spune despre drumul pe care trebuie să-l parcurgă un actor?

S.G.: În primul rând trebuie să fii un OM. Nu poți fi un actor dacă nu ești om, în primul rând. După aceea trebuie să știi întotdeauna ce se află în jurul tău, niciodată să nu fi ignorant, să fii deschis la absolut orice, la absolut orice, să nu zici „NU“ la nimic, un fel de „Yes man“ a lui Jim Carrey.

interiu_sebastian_ghita-catalina_cosma-fotoreporter-teenpress-12R: Și crezi că e un drum ușor?

S.G: Nu. Este un drum foarte greu și dacă e s-o luăm după standardele zilelor noastre, este mai greu decât orice. Deci, cine vrea să meargă pe drumul astă trebuie să aibă foarte mult „cohones“.

R: Cum a fost pentru tine drumul ăsta?

S.G.: Foarte greu. În primul rând a trebuit să renunț la foarte multe chestii, dar, bine, na, am avut și foarte mulți maeștri care într-un fel sau altul și-au pus amprenta asupra mea. Dacă e s-o luăm așa, drumul meu a fost fracturat, de la Daniela Minoiu la Școala Populară de Artă după aia la facultate.

La facultate, spre exemplu a trebuit să mă bat cu chestia că sunt gras, eu a trebuit să fac salt înainte cu rostogolire în aer, până la terminarea anului întâi, și, deși toată lumea credea că este imposibil eu am reușit – bine, am aterizat în fund prima dată, după care am aterizat în picioare. Am avut foarte multe hopuri de trecut, și, în special cu corpul.

R: Ai făcut sacrificii?

S.G.: Da. Am făcut extrem de multe sacrificii; viață personală cam nu prea am – un punct pe care orice actor începător al trebui să-l știe.

R: Când ți-ai dat seama că actoria este o opțiune pentru tine?

S.G.: Culmea, în facultate. Mi-am dat seama când am descoperit „Masca“. Iubesc Masca și tot ce este legat de Mască. Până atunci făcusem actorie pentru că nu știam să fac altceva. Cu matematica nu prea mă descurc, la ASE sau la Politehnică nu mă puteam duce, cu româna nici atât. Dar de când am descoperit „Masca“, am fost pasionat de ea, continui să citesc, să mă documentez pe tema asta.

R: Cum ai ajuns în „Masca“ sau cum a ajuns „Masca“ la tine?

S.G.: Te referi la Teatru Masca sau la „mască“?

R: La teatru.

S.G.: Ideea este că la „Spiru Haret“ când am dat și am luat, la trierea studenților, cum am numit-o eu, au participat cei din Spiru, dl. Vlad Rădescu, dna. Piteșteanu și, o figură necunoscută, pe care eu nu o văzusem până atunci, dl. Mihai Mălaimare.

Am avut câteva colege cu care am plecat de la Școala de Arte la Spiru și, pentru că au fost niște probleme mai nasoale, decât mă așteptam, eu am spus că nu vreau să vin cu ele la dna. Piteșteanu. Acum rămânea dl. Rădescu și dl. Mălaimare.

Rădescu nu m-a vrut pentru că eram gras și m-am dus la dl. Mălaimare. Și așa a ajuns Masca la mine, ca să zic așa.

După aia, în anul doi după ce am trecut focul cu saltul, dl. profesor Mălaimare care este un specialist în lucru cu masca, ne-a prezentat, a făcut un fel de workshop cu noi. Ne-a prezentat toate tipurile de măști, de la masca neutră, masca larvară, masca de expresie. A făcut totul cu noi în vreo trei luni și de atunci m-am îndrăgostit de mască.

R: Povește-ne de liceanul SEBI. Cum erai pe atunci?

S.G.: O! (n.r. – râde) Liceanul Sebi era cel mai urât om din lume. Era paria societății. Era ăla care nu voia să chiulească niciodată, trebuia luat pe sus ca să chiulească, dar niciodată nu se putea pentru că era prea gras. Dar, până la final eram ală care vorbea cu profii să ne lase să chiulim și am ajuns ăla pe care îl trimitea profesoara în cabinetul ei să aducă testele și luam mobilul și trimiteam colegilor mei subiectele.

Eh, au fost vremuri frumoase. Mă rog, nu m-am despărțit foarte bine de mulți dintre colegi, dar ideea este că liceul a fost 99% din timp o corvoada, dar 1% au fost și frumoase, am învățat unele chestii frumoase acolo și am avut niște profesori extraordinari.

R: De ce doar 1%?

S.G.: Păi atunci când reușeam să învăț ceva în afara curiculei, atunci era frumos.

R: Ai fost mai degrabă un adolescent ascultător decât unul rebel?

S.G.: Depinde, că uneori foloseam această „ascultare“ în favoarea, în folosul meu. Dar, da, am fost un copil ascultător, foarte ascultător.

interiu_sebastian_ghita-catalina_cosma-fotoreporter-teenpress-11R.: Ai făcut prostiuțe, ca toți adolescenții?

S.G.: Da, am făcut destul de multe prostiuțe ca adolescent. Mi-am luat și eu odată la bătaie, că așa am înțeles că trebuie să se întâmple și am făcut una, dar nu vreau să o spun.

R: Ce amintiri frumoase ai?

S.G.: Da, o amintire legată de liceu. Am fost într-o excursie: am plecat din România până în Londra cu autocarul; am trecut prin mai multe orașe, printre care și Luxembourg. Și, în Luxemborg, pentru că este foarte mic, mă întâlnisem pe o stradă cu un coleg, cu vreo doi ani mai mic, și pe aceea stradă era un restaurant cu geamuri foarte mari, avea mai mult geamuri decât ziduri. Și, ca o glumă tâmpită am stat în fața geamurilor și am bălit împreună cu el în timp ce oamenii mâncau. I-am deranjat foarte tare pe acei oameni, până când ne-a văzut un chelner și a trebuit să fugim. Aia este o amintire foarte plăcută din liceu.

R: Cum te-ai descurcat cu BAC-ul?

S.G.: Uau, da. Deci, eu, apropos de faptul că eram foarte ascultător, asta mi-a adus foarte mulți 9 și 10. Bine, beleaua este că la chestii din astea mari, cum sunt BAC-ul, testele naționale sau cum se numesc acum, eu nu prea învăț, adică nu prea îmi place să învăț.

Nu am avut meditatori, de fapt am avut două, dar de atunci am jurat că nu mai vreau meditatori, pentru că la amândouă li s-a întâmplat ceva foarte nasol în viață: uneia i-a murit un copil în timp ce mă medita pe mine iar una s-a apucat de droguri. și atunci, am zis: „O.K., sunt o piază rea pentru oamenii ăștia“ și nu mai m-am meditat. Și am luat 7. Am luat mediu, pentru că atât am învățat. Am plecat în BAC exact cu cât învățasem la școală, nu am învățat în plus nimic.

R: Ai fost olimpic?

S.G.: Am fost o singură dată olimpic și ultima oară când am fost la olimpiada de Biologie, am luat 2,93. Spre surprinderea ea eram la mijlocul listei pe sectorul 1. Nu prea mi-au plăcut mie olimpiadele.

R: Ce greutăți ai întâmpinat ca licean?

S.G.: Că sunt gras (n.r. –râde). Asta e cea mai mare greutate. Și am mai întâmpinat niște chestii: faptul că eram mult prea ascultător, cum se spune în limbaj așa – tocilar. Am trecut peste chestia asta după ce m-am luat la bătaie cu ăla.

R: Ce șanse crezi că au artiștii, care nu sunt încă lansați, în ziua de azi?

S.G.: Mă, oricine are șanse. Eu urăsc actorii și, chiar am colegi care se victimizează, spunând „noi nu suntem cunoscuți și n-o să vină nimeni la spectacolele noastre“. Păi, bă, dacă tu pornești din start cu chestii din astea, normal că n-o să vină nimeni. Fii mai optimist, să te vadă lumea că ești optimist, să te vadă lumea că ești fericit, că vrei, că iubești meseria asta. Dacă optimismul ăsta devine obsedant, ajungi la o bucurie interioară care își va aduce împliniri. Dar, dacă tu pornești din start că nu te vor teatrele, că nu aia, că nu aia…

R: Cum ți s-a părut experiența din 2014 cu Teatrul „Shakespeare“?

S.G.: Ooo! Deci, mărturisesc că, a fost prima mea experiență pedagogică, am avut emoții extraordinare și încă am. În prima zi, când m-am întâlnit cu ei, am făcut o criză de stomac, când mi-am dat seama de responsabilitatea imensă pe care o am și am făcut multe greșeli cu ei. Sper să mă ierte dar, am încercat să le repar cât de bine am putut.

Într-un fel a fost o experiență care nu se va mai repeta niciodată, cu alți oameni cu care voi lucra eu, pentru că jumătate din timp eram mai mult prieteni, decât cel care trebuia să le predea ceva, pentru că nu știam cum să mă comport cu ei. Am colegi la facultate care au făcut pedagogie, dar sunt foarte duri, foarte severi și ei se duc imediat pe exerciții, îi pune să facă aia sau aia, îi pun la punct.

Nu, nu. Mie nu-mi place așa. Mie îmi place să vorbesc cu ei, să descoperim împreună, de ce gândești așa, de ce vrei să faci chestia asta. Explică-mi, pentru că, până la urmă, nu sunt un pedagog. Un pedagog din punctul meu de vedere e un ghid nu unul care să-i dea în cap ăluia că n-a făcut bine. Dar, după aia, ăla ce o să înțeleagă, ce o să spună ăla acasă, și de-asta sper să descopăr împreună cu ei și sper să mă păstreze.

R: Ți-au dat vreun feed-back?

S.G.: Mi-au dat cel mai mare feed-back, urlând când am luat acel premiu. Și felul cum mă întâmpină când mă duc la ei. Și cel mai important feedback a fost PIESA. Ei au făcut exact ce le-am spus eu și cum le-am spus, am lucrat împreună, niciunul nu a întrecut limitele sau ceva de genul ăsta.

interiu_sebastian_ghita-catalina_cosma-fotoreporter-teenpress-22R.: De piesă ești mulțumit?

S.G.: Eu le am cu procentele. Sunt 86% mulțumit. Mai e de lucru mult. Dar sunt mulțumit.

R.: De ce crezi că nu se promovează valorile de astăzi?

S.G.: În primul rând invidia. Este una dintre cele mai mari probleme, pentru că, dacă tu ca om ești invidios pe celălalt, cum să-l promovezi. Eu văd foarte multă lume frustrată.

Frica de a pierde o văd ca cea mai mare frică a omului; nu frica de moarte ci frica de a pierde. Atunci când unui om îi este frică să nu piardă, atunci intervine invidia, intervine răutatea, intervine anxietatea, intervin foarte multe chestii și din momentul acela nu mai promovează nimic, rămâne el buricul pământului iar restul poate să moară lângă el.

De exemplu, în școli, frica de eșec, frica de a pierde ar trebui îmbrăcată în altfel de poveste – nu ca acum că dacă iei un patru ești picat, că nu mai poți să mai crești. astăzi ai luat patru pentru că ai fost prost și trebuie să fii mâine mai deștept decât azi.

R.: Pe tine cum te-a ajutat experiența liceului?

S.G.: Acel 1% despre care vorbeam mai devreme a însemnat mult. Acel 1% reprezintă discuțiile cu profesorii – profesorul era ca un îndrumător, momente când eu observat niște lucruri frumoase la profesori. Aici includ și momentele în care mâncam câte un sandwich cu diriginta, când mai discutam despre ce se mai întâmplă în lumea asta, nu musai despre școală. Au fost chestii frumoase care, m-au făcut pe mine în primul rând să nu îmi placă severitatea.

R: Este vreun rol, dintre cele jucate, pe care să-l îndrăgești în mod special?

S.G.: Primul – Marcela. Eu am numit-o pur și simplu Marcela, pentru că în afiș nu era trecută bucătăreasa. Dar am zis, da, este un personaj non-existent, se face doar aluzie la el, dar l-a creat profesorul meu, care a fost și regizor, așa că am numit-o Marcela.

Marcela, împreună cu Marcus, pentru că am un polonic imens, pe care l-am numit Marcus. Numesc recuzita, știi?

R.: Ce calități consideri tu că trebuie să aibă un actor bun?

S.G.: Foarte multă lume spune că trebuie să fie altruist. Nu. Eu cred că un actor foarte bun trebuie să-și știe locul, să-și facă treaba cât mai bine pentru el și, în primul și în primul rând să-și asculte partenerul. În rest, totul vine de la sine.

R.: Consideri că un bun actor trebuie să cunoască și tehnici artistice sau trebuie să aibă doar talent?

S.G.: Nu, nu, nu. (n.r. – râde). O s-o spun într-un mod științific. Unul din crezurile mele în teatru a fost dat de profesoara mea de la Școala de Arte și suna cam așa: „Dacă te urinezi pe talent, el ruginește“ – ca să nu zic altfel.

Eu nu am înțeles foarte bine ce înseamnă asta până nu am ajuns la facultate. Când am ajuns la facultate și mi-am dat seama că, talentul, dacă nu-l lucrezi, nu-l șlefuiești ca pe o sabie, cu tot felul de tehnici, cu îngrijirea ta spirituală și corporală… Și în plus talentul nu apare decât pe scenă, nu în afara ei. Așa că dacă nu ești pregătit, așa că dacă nu ești pregătit să-l folosești… poc!

R.: Te pregătești sufletește înainte să intri pe scenă?

S.G.: Depinde, depinde de rol. Unele roluri necesita chestia asta, altele, nu. De exemplu, la Marcela eu mă distrez copios înainte să intru pe scenă. Dar, am avut un rol în care, într-adevăr a trebuit să mă pregătesc. Am jucat „Îngerul“ în piesa „În țara unde îngerii vin degeaba“ și acolo trebuia o mică pregătire sufletească, în sensul că trebuie să te concentrezi mai mult pe ce ai de făcut. În celelalte, concentrarea vine pe parcurs, dar aici trebuia să fii concentrat de la început.

R: S-a întâmplat vreodată să nu mai consideri teatrul ca fiind un fel de spovedanie și să nu mai poți să faci mărturisiri pe scenă?

S.G.: Hm. Interesantă întrebare.

Nu am considerat așa niciodată. Da, pe tine poate te doare dar, spectatorul nu trebuie să știe asta niciodată, nici nu folosesc teatrul pentru a mă furișa din viața de zi cu zi, nu, niciodată n-am făcut asta.

Pentru mine, teatrul, până la un punct, este o meserie.

R.: Știu că în anul 2011 ai colaborat cu Teatrul Radiofonic pentru Martori ai sălii. Cum ți s-a părut experiența?

S.G.: Domnul profesor ne-a dus acolo și, la un moment dat, pentru că am avut un singur rol și a trebuit să vorbesc o singură dată, eu a trebuit să mă mișc pe acolo, să fac pașii soldaților și, era haios, că bocăneam cu picioarele pe tot felul de metale, închideam uși, deschidem uși, urlam ca disperații ca să fim ca la Revoluție, eram bau-bau. A fost genial. M-am distrat foarte mult, am văzut cum arată un studio, am văzut cum e să vorbești la un microfon, să nu urli. Să nu țipe toată lumea disperată: „Nu mai urla, nu mai urla! “

R.: Ți se pare mai greu să fii o voce la radio sau o prezență scenică?

S.G.: E greu orice. în teatru e greu. Am făcut și film, am făcut și radio. Bine, am fost școlit și mă consider un actor de scândură. Pot să fac orice. Șmecheria este să am grijă la voce, pentru că v-am zis, fiind un actor de scândură, eu sunt obișnuit să vorbesc tare și, atunci când mă duc la radio, fac alte chestii, dau volumul mai încet un pic, ca să nu mă înjure sunetistul.

R.: Ai modele în ceea ce faci? Sunt persoane care te inspiră?

S.G.: Nu. Nu am avut niciodată și nici nu o să am pentru nu vreau să am un model și să încerc să ajung ca el. De întrecut vreau să îl întrec pe proful meu, pe care-l consider maestru. Și pe Daniela Minoiu. De fapt, vreau să întrec orice profesor pe care l-am avut.

Dar nu am modele.

R.: Vreun actor preferat?

S.G.: Preferat – pentru că mă face să râd tot timpul – Dem Rădulescu. Și Toma Caragiu. Din zilele noastre, nu prea. Și nici monștrii sacri nu prea mă încântă. Sunt geniali, îi respect, sunt extraordinari în ce fac, dar, nu le am eu cu ei.

R: Care crezi că este cea mai mare realizare a ta?

S.G.: Cea mai mare realizare a mea? Că am descoperit că meseria asta este pentru mine și, că în fiecare zi mă uit la oameni și îi analizez. Și că am reușit să-mi dezvolt simțul observației. asta cred că este cea mai mare realizare a mea.

interiu_sebastian_ghita-catalina_cosma-fotoreporter-teenpress-20R: Marele regret?

S.G.: Cel mai mare regret? Personal, ca orice băiat am iubit o fată și, profesional, deocamdată nu am. Poți să mai adaugi acolo la realizări, faptul că pot să-i fac pe ai mei mândri.

R: Chiar voiam să te întreb ce părere au ai tăi: familie, prieteni?

S.G.: Mă susțin toți și, pentru asta le sunt recunoscător.

R: Cum se vede teatrul din interior?

S.G.: Depinde, dacă vii după o zi când ai foarte mult de muncă și ai foarte multe repetiții, sincer, știu când intru în scenă și știu când ies. În rest, reflectoarele îți omoară ochii și praful îți îneacă plămânii. Cam așa se vede teatrul din interior. Sunt multe glumițe în spatele scenei, în culise.

R: Ai avut vreodată sentimentul că situațiile pe care le joci sunt depășite de cele din viața reală sau, altfel spus dacă viața bate filmul?

S.G.: A, da. Bine, în piesele pe care le joc nu prea, dar, în ce am făcut la facultate, mai ales la Shakespeare, clar, viața bate filmul.

R.: Mai ai timp și pentru alte hobby-uri?

S.G.: Mă, sunt un ahtiat al photoshop-ului, iar în rest tot ce înseamnă anime-uri, tot ce înseamnă desene animate și sunt un fan Pokemon dar acum nu prea mai am timp. M-am luat cu pedagogia.

R: Și care este pokemonul tău preferat?

S.G.: Aaaaa, mă omoară întrebarea asta. Preferat este Charizard. Și al doilea ar fi  Bulbasaur Toată lumea îmi spune Bulbasaur, dar nu știu de ce. Cred că îmi place verdele prea mult.

R.: Ce planuri ai în viitor?

S.G.: Să termin masteratul. Pentru că eu sunt foarte îngălat la scris, trebuie să îmi fac dizertația de 60 de pagini și este o oroare pentru mine. În rest, să-mi practic meseria. Cât mai multe spectacole.

R.: Visezi să ajungi undeva anume?

S.G.: Bangkok. Chiar visez să ajung acolo. Habar n-am de ce dar vreau să văd Bangkokul.

R.: Un sfat pentru micii actori?

S.G.: Să se uite la Naruto. Și nu glumesc. Dacă știu să citească printre rânduri și vor să facă meseria asta, foarte multe lecții de viață o să învețe din acest serial. Dar la tot, cap-coadă. O să înțeleagă despre ce vorbesc.

R.: L-ai văzut pe tot, cap-coadă?

S.G.: Da, bineînțeles!