Interviu DOC

Pe DOC l-am cunoscut la balul Colegiului Naţional de Informatică „Tudor Vianu“. Bucuria lui de a concerta la acest bal a fost cu atât mai mare cu cât acesta este liceul în care a învăţat la rândul său. Un om modest, care nu a uitat că a pornit de jos până să ajungă la un nivel înalt al carierei de rapper, muncitor, amuzant şi inteligent. Aşa îl pot caracteriza pe Vlad Munteanu (DOC).

Reporter: De ce ai ales Colegiul Naţional de Informatică „Tudor Vianu“?
DOC: Sincer, nu ştiu cum e acum, dar pe vremea mea se punea accent pe liceul la care intrai, ce ajungeai după ce terminai. Şi chiar am vrut să intru la un liceu bun! Pe vremea aia ne şi jucam, aveam HC-uri şi na, ne plăcea ideea de a sta la calculator. Dar nu pot să-mi asum alegerea în totalitate. Ai mei, şi mai ales bunicii (am fost crescut de bunici), s-au implicat în educaţia mea, aveau un vis ca eu să ajung inginer. Şi să am pensie! (râde) Bunica asta îmi zicea, că trebuie să am un liceu, o facultate, un serviciu, ca apoi să am pensie. (râde)

R.: Cum poţi caracteriza perioada din timpul liceului?
DOC: Păi, ştii cum e, la fiecare e cea mai tare perioadă a vieţii lui. Eu, când mă gândesc la liceu, mă gândesc la cele mai frumoase clipe, prima fată, prima dragoste, cu fluturii de stomac (eu aşa le zic: fluturi de stomac şi fluturi normali), petreceri, prima prietenie adevărată pe care o conştientizezi… În liceu, cam totul e prima oară. De asta cred că e special liceul. Pentru mine, a mai fost ceva şocant: am intrat cu 9,06 şi am ieşit cu media 9,06! Nu-mi venea să cred!

R.: După medie, să înţeleg că învăţai bine!
DOC: Da. Vianu era pe atunci considerat şi un liceu mai de tocilari aşa… Şi pot să spun că am fost puţin tocilar, dar mi-a prins bine! Avantajul meu era că prindeam foarte uşor, reţineam repede, eram bun la cuvinte şi, culmea, şi la matematică. Am avut înclinaţii spre ambele. Nici în generală nu am stat degeaba – mergeam la olimpiade, aveam medii mari. Când a venit vorba de a învăţa, pentru mine a fost ca o competiţie: ăla de ce poate şi eu nu? Asta m-a ajutat mult. În liceu, eu cred că e necesar focus maxim. Pentru că acolo acumulezi foarte multe, eşti ca un burete. Ajungi în adolescenţă şi atunci înţelegi lucrurile mai bine, atunci te defineşti. Şi e bine să înveţi, să ai un bagaj de cunoştiinţe, să îţi vezi aptitudinile pentru a-ţi da seama ce vrei să faci mai departe. Fiecare are un scop în viaţă; unul face pantofi de damă, altul spală WC-uri etc. Poate îţi place matematica sau româna, poate ambele. Dar trebuie să stai acolo să îţi dai seama de ce eşti capabil, să stai acolo şi să pleci cu nişte lucruri, nu să intri bou şi să pleci vacă.

R.: Cum erau pe atunci profesorii în Vianu?
DOC: Pot să spun că îşi dădeau interesul, într-adevăr. Se vedea că le plăcea ceea ce făceau şi că voiau ca tu să înveţi ceva, să înţelegi ce ăţi spuneau. Se dedicau meseriei lor şi d-aia merita să te dedici şi tu, ca elev. Poate şi de asta am învăţat atât de bine.

R.: Au existat profesori care te-au marcat cumva de-a lungul liceului?
DOC: Unul din ei a fost proful de fizică. Nu ştiu cum ai simţit tu trecerea de la generală la liceu, dar pentru mine vara aia a fost relaxantă. Am plecat pe la mare, o ardeam aiurea… Iar când a început liceul, eram total deconcentrat. Şi profii ne-au luat tare, aşa că era să rămân la fizică. Îţi dai seama, consiliu acasă; cum se poate, cum să rămân la fizică? Şi atunci m-am gândit că nu se poate, trebuie să înţeleg şi eu despre ce e vorba. Şi am stat şi l-am ascultat pe proful ăsta, era un tip tânăr, nu ştiu dacă avea 30 de ani. Avea aşa o mină inconfundabilă, mai făcea şi nişte grimase; aducea cu un prof de actorie la un moment dat. Atunci mi-am dat seama că, dacă vrei cu adevărat, dacă eşti atent, chiar poţi înţelege. Şi din situaţia de a rămâne corigent, am trecut cu 8 la fizică. În a IX-a, el a fost singurul profesor care mi-a atras atenţia. Pe ceilalţi îi pierdeai la un moment dat, trebuia să mai studiezi acasă. La el înţelegeai totul în clasă. Apoi, a fost profa de istorie din a XI-a. Era tot aşa mai tinerică, vreo 25-26 de ani, blonduţă, tunsă scurt, n-o s-o uit niciodată. Bă, şi ziceai că flirta cu noi! Nu o făcea, dar noi tineri fiind, îţi dai seama, hormonii tropăiau în noi… 😀 Ideea e că voiam să facem sex cu ea. Şi parcă voia şi ea, dar noi nu înţelegeam că nu e aşa. (râde) Şi mai era proful de sport, care îmi plăcea. Bine, mie mi-a plăcut mult sportul. Şi lui îi plăcea când ţie îţi plăcea sportul. Mai ales că la noi în liceu mulţi fugeau de sport.

R.: Ce activităţi extracurriculare aveai?
DOC: În primul rând, sportul. Am fost şi în echipa de volei, şi în echipa de baschet, şi în echipa de fotbal… am fost în toate echipele. Şi mi s-a părut şocant că am dat BAC-ul exact în anul în care nu s-a dat sportul, mai ales că eram sportiv legitimat. Pe lângă asta, ne jucam non-stop. Eu eram înnebunit după jocurile video. Mergeam la concursuri toţi, cei mai buni din Vianu. Am luat şi locul 2 la unul din concursuri.

R.: Îmi poţi povesti vreo întâmplare amuzantă din timpul liceului?
DOC: Îmi amintesc o întâmplare… Era iarnă, zăpadă pe afară. Şi avusesem sport, apoi urma să avem matematică, cu dirigu’. Ne-am făcut ca naiba, eram uzi din cap până în picioare, curgeau apele de pe noi. Şi ce am făcut? Ne-am dus frumos în clasă, ne-am dat şosetele jos şi le-am pus pe calorifer. Toate caloriferele erau pline de şosete, vreo 15 perechi, ziceai că spălase bunica la ţară. Noi ne-am pus frumos în bănci, a venit profu’, a început să predea şi după ceva timp, conform obiceiului, s-a dus la geam să stea sprijinit de calorifer. Şi atunci a văzut! A început: „Ce-i aicea mă, spălătorie? Adică voi nu aveţi şosete în picioare? Nu sunteţi normali la cap?“. Altădată, am fost cu nişte prieteni din clasă la o petrecere, dar nu îmi amintesc unde! Dacă ar fi să mă întorc acum în timp şi încerc să-mi aduc aminte o imagine, ar fi ca în Harry Potter, cu nişte fum aşa, într-un cartier întunecat, cu becurile licărind. Cred că ne dădusem la nişte femei pe acolo, nu ştiu, dar i-am supărat pe ăia pe acolo, am plecat acasă. Iar a doua zi au venit după noi la liceu vreo patru-cinci, să ne bată. A fost cel mai comic lucru. Noi eram în pauză, toţi în curtea liceului. Ei: „bă, ia veniţi mă aici!“. Şi ne-am dus, dar au venit după noi toţi care erau afară. Şi de nu i-am alergat… Au încercat să sară gardul, care era înalt, i-am prins de picioare, eu l-am luat la bătaie pe unul. După aia au venit profii, au făcut şedinţă, că ce e asta etc. Păi, ce să fie? Autoapărare. (râde) Mai jucam lapte-gros, dar cu glume d-alea, ne lăsam în jos de îşi rupeau ăia gura… Poate sună de grădiniţă, dar atunci era chiar mişto; jocurile astea uneau oamenii, făceam lucruri împreună. Nu era tehnologia asta care ne îndepărtează fizic de ceilalţi şi care ne depersonalizează. Eu asta cred, mai ales dacă o accesăm de tineri.

R.: Susţii că s-au schimbat copiii din ziua de azi, faţă de atunci?
DOC: Da! Eu mai vorbeam cu fratele meu, care e mai mic decât mine. Şi îmi mai povestea cum e pe la liceu. Doamne, multe schimbări, nu mă regăseam în povestirile lui. D-alea, gen sex prin baie… Noi făceam asta normal, în dormitor, nu trebuia să mă duc la baie în liceu pentru asta. Şi nu îmi pare rău. Adică aşa trebuie să fie.

R.: Dar cum erau elevii pe vremea aceea?
DOC: Sicer, eram copiii cuminţi. Eu, de exmplu, nu am pus ţigara în gură în liceu, n-am fumat până la 22 de ani. Eu după liceu m-am „stricat“, să zic aşa. În afară de doi, trei, care voiau să „strălucească“ într-un anumit fel, să iasă din rândurile societăţii, restul erau oameni la locul lor, nu beau prin liceu sau mai ştiu eu ce. Anturajele pe care le frecventam eu nu aveau preocupări din astea. În anturajul meu cel mai apropiat, era un concurs de „care ştie mai multe, care învaţă mai bine“. Cel puţin, pe vremea mea, aşa era în Vianu! Eu unul am văzut liceul prin ochii mei. Nu am încercat să mă dau drept altcineva, să mă port altfel decât aş fi făcut-o în mod normal.

R.: Fiind un liceu bine-văzut, erau şi copii cu o situaţie materială foarte bună? Care era atitudinea lor faţă de ceilalţi?
DOC: Da, erau. De ce să mint, nici eu nu am avut o situaţie materială proastă, dar nici gen să îmi iau maşină la 18 ani, s-o ard cu aur şi nenorociri. Erau copii de bani-gata, dar eu nu umblam cu ei. Oricum, era destul de decentă treaba. Adică se vedea pe ei că au bani, nu era nevoie de o atitudine ignorantă sau ceva asemănător. Eu nu am nicio problemă cu copiii de bani-gata, decât atunci când ajung în funcţii de conducere şi determină destinul ţării sau lucruri de genul. E adevărat că, la un moment dat, banii îţi dau un sentiment cum că ai avea o putere supranaturală, dar eu prefer să mă gândesc la exemplele din viaţa mea, care sunt la polul opus. De exemplu, ştiu băieţi de bani-gata care au două facultăţi şi care au făcut lucruri minunate. Şi asta a depins de faptul că şi-au dorit lucrurile astea, banii doar i-au ajutat. Când ai mulţi bani, crezi că lumea e a ta. Da, ok, e a ta, bravo, dar trebuie să ştii cum să o iei, să o modelezi şi totul să fie bine.

R.: Ai fost în liceu cu vreunul din rapperii de mai târziu?
DOC: Da, am fost cu Brugner, pe care îl asaltam în fiecare pauză în a X-a: „Brugner, am mai scris ceva, hai să îţi zic nişte versuri!“. „Zi mă Rilă, zi!“, îmi spunea. Având dinţii mai proeminenţi dintotdeauna, mi se zicea Rilă, de la Rilă-Iepurilă. Şi mă lăuda, „bravo, frate!“. Îmi aducea casete să le înregistrez şi eu. A fost şi Vex în Vianu, dar pe vremea aia era mai inabordabil. Şi cu Connect-R o ardeam pe la sfârşitul liceului, deşi nu a învăţat în Vianu. Pe el nu prea îl haleşte lume, că e ţigan, că e houser etc. Dar eu am un mare respect pentru el, mai ales că ştiu de unde a plecat. Să realizezi ce a realizat el plecând de la ce avea pe vremea aia… Nu cunosc mulţi oameni care să fi reuşit asta. A reuşit ceea ce şi-a dorit. Câţi pot spune asta despre ei? Nu mulţi.

R.: Relaţiile dintre colegii de clasă cum erau?
DOC: De asta se şi zice că e cea mai frumoasă perioadă: poţi conştientiza, trăi, simţi lucruri şi în acelaşi timp te vezi cu aceeaşi oameni patru ani. E vârsta la care ai nevoie de oameni în jurul tău, să te identifici cu alţi oameni, să faceţi lucruri împreună. Noi făceam de toate împreună – ne duceam la baierame, ne băteam cu lumea prin nu ştiu ce cartier, se întâmplau o grămadă. E normal să se dezvolte legături. Dar, din păcate, după liceu se pierd la un moment dat că, asta e, aşa e viaţa. Şi aşa e şi cu rap-ul, aşa văd eu. În sensul că tu asculţi rap de pe la vreo 16 ani, nu ştiu ce, iar pe la 24 de ani te ia viaţa şi te duce: prietena devine nevasta ta, mai faci şi un copil şi te linişteşti, na. Asta e viaţa: sunt etape şi etape.

R.: Dacă tot am ajuns la rap, să vorbim despre cariera ta. În primul rând, de ce ţi se spune DOC?
DOC: Mai în tinereţile mele, prin ’98, îmi ziceam Doctor Lyric, iar în ’99 mi-a zis Deliric într-o piesă „L Doctor“. Mi-a plăcut cum a sunat, iar pe albumul CTC a fost „L Doc“. Am mai scurtat puţin. Apoi m-am gândit să nu mai pun „L“-ul şi a rămas simplu, uşor de reţinut – DOC. E perfect.

R.: Ţie de ce ţi-a plăcut hip-hop-ul?
DOC: Datorită complexităţii lui. Are atâtea chestii într-o piesă! De la instrumental până la cum şi-a scris ăla textul, cum rimează etc. Mi-au plăcut chestiile astea şi am încercat să-l fac şi eu tot aşa pe atunci.

R.: Cum a evoluat rap-ul din ’97 până în prezent, după părerea ta?
DOC: În primul rând s-a prins lumea cum se face. A învăţat lumea să producă, şi aici mă refer mai ales la instrumentale, pentru că înainte se făcea pe instrumentală din afară. Acum avem producători şmecheri, MC buni. Rap-ul a evoluat per total datorită atâtor materiale şi oamenilor care s-au implicat. În rest, „fiecare e cu felia lui“, evoluţiile personale nu le discut. Avem oameni care produc pentru afară, unul dintre ei mi-a produs mie trei beat-uri pentru „Lucrare de control“, iar omul produce pentru americani, are videoclipuri făcute cu beat-urile lui. Avem piese la radio… Deci rap-ul s-a dezvoltat mult faţă de ’97.

R.: Ceea ce este de remarcat şi apreciat la voi (Deliric, Vlad Dobrescu etc) este faptul că sunteţi foarte buni prieteni. Mereu postaţi pe facebook o nouă piesă, promovaţi concertele unul altuia.
DOC: Păi, dar nici nu poate fi altfel pentru că întâi am fost prieteni. Muzica ne-a adus împreună, am început să facem piese şi tot aşa. Dar mai întâi ne-am distrat. Noi ne-am apucat de treabă serios în 2010 cu „Scăpat de sub control“. Până atunci ne-am distrat, munceam în paralel, încercam să avem o viaţă normală. Dar în 2010 ne-am dat seama că asta este viaţa noastră: rap-ul. Prieteni suntem din ’97. Şi e un lucru tare ăsta, şi mie îmi place. Şi dacă e ceva de invidiat la noi, eu spun că ăsta e şi asta mă motivează cel mai mult, că îi am pe ei şi facem ceva împreună, muncim cot la cot.

R.: Am observat că după fiecare concert, de exemplu cel de la Balul Bobocilor din Vianu, rămâneţi să vorbiţi mereu cu fanii, nu îi ignoraţi, nu „fugiţi“ de ei.
DOC: Da, pentru că ne place să stăm cu lumea, să vorbim. Lumea ne şi respectă pentru că ştiu că au ce învăţa de la noi. Şi trebuie să stai să vorbeşti, nu poţi s-o arzi la modul „Bine mă, lasă-mă-n pace! Ai tu ce învăţa de la mine, dar eu nu am timp să îţi predau acum“. Plus de asta, noi am dat un refresh bazei noastre de fani de ceva vreme, din 2010. Eu mi-am dorit asta fiindcă mai erau destul de puţini care ştiau de CTC şi dacă voiam să facem ceva serios, lucrul ăsta nu era benefic. Şi piesele au devenit mai accesibile, iar acum avem o grămadă de copii care ne ascultă. Şi e un lucru foarte tare, e o responsabilitate pe care eu mi-o asum. Pe de altă parte, mai sunt cei ce ne ascultau prin 2005 şi care au înţeles ideea muzicii noastre de acum şi cei care ne ascultau în 2005, dar care acum spun că suntem comerciali, ne ascultă toţi copiii şi nu e ok pentru că acum ne înţelege mai multă lume… Dar eu vreau să ne asculte copiii! Mi se pare un lucru benefic.

R.: De ce spui că este o responsabilitate să fii ascultat de copii?
DOC: Pentru că eu nu trebuie să vorbesc tâmpenii, trebuie să zic lucrurilor pe nume. Fie că e caterincă, fie că e serios, ceea ce spun trebuie să fie nişte lucruri reale. Pentru că ei cresc cu noi acum, practic noi îi creştem. Noi facem muzică, ei ne ascultă.

R.: Spuneai că ai muncit 10 ani de noapte. Presupun că asta te-a ajutat să te formezi aşa, să nu priveşti lumea de sus.
DOC: Da! Păi, asta este reţeta! Ca să devii un om complet, trebuie să treci prin lucruri. Experienţele tale te definesc ca om. Iar eu, da, am trecut prin lucruri! Eu n-am stat în casă, m-am drogat şi am făcut piese. Eu munceam în fiecare zi 8 ore. Am avut superiori şi, îţi dai seama, trebuia să ştiu când să plec capul, când să vorbesc, când să ţip, când să dau, dar şi când să tac.

R.: De multe ori, lumea spune că apari „spart“ prin videoclipuri, când de fapt cearcănele tale sunt din cauza celor 10 ani de muncă de noapte. De ce crezi că majoritatea oamenilor cataloghează rapperii ca fiind inculţi, fără carte, mereu „sparţi“ etc.?
DOC: Da, cearcănele mele sunt model 2003. Ştiu că suntem catalogaţi aşa… Se generalizează, pentru că aşa e cel mai simplu; i-ai pus e toţi într-o oală, nu mai stai tu să-l analizezi pe fiecare să vezi cum e. E şi concepţia asta că „dom’ne, tu eşti rapper, ai plecat din stradă“. Tu dacă eşti rapper, eşti real, nu trebuie să ştii să vorbeşti. Mie mi-a plăcut rap-ul, dar eu şi învăţam în acelaţi timp, voiam să fiu mai bun. Şi am aplicat această filosofie de viaţă şi rap-ului, dacă vreau să fiu bun în asta. Sincer, încă de la început, din ’97, se vedea că rap-ul nostru era altfel, se vedea că noi încercăm să facem o chestie complexă, că ştim lucruri, foloseam cuvinte pe care nu toată lumea le folosea. Se vedea o urmă de cultură acolo! Dar totul e pe aparenţe. Rap-ul a fost perceput de marea masă de oameni din România aşa cum le-a fost prezentat. Au fost Paraziţii, B.U.G. Mafia, care au fost primele la noi şi care au rămas în mentalul colectiv. Au făcut o treabă minunată, dar nu asta a fost tot. Nu ăla e tot rap-ul, se poate mai mult, adică altfel. Noi încercăm să-l facem şi altfel.

R.: La un moment dat ai postat pe Facebook: „Facebook-ul, Twitter-ul şi alte utilaje de contact virtual interuman au dat frâu liber exprimării contemporanilor. În acelaşi timp, contemporanilor, vreau să vă anunţ că dezamăgirile voastre legate de persoanele cu care colaborez eu mă lasă rece ca 15 minute afară, la pielea goală, doar în boxeri. Războaiele voastre însuşite de la alţii nu mă privesc, nu mă interesează şi nu îmi vor afecta în niciun fel modusul meu operandi. Ţineţi-vă sfaturile şi dezamăgirile forţate pentru voi deoarece de acum încolo dau ban după ban ca Becali în faţa porţii palatului“. La ce te refereai?
DOC: A scos Mitză un mixtape, „Robot“. Şi am şi eu o piesă pe el. Iar Mitză i-a dat drumul înainte de mixtape. Şi am pus-o pe Facebook pentru că e piesa mea şi îmi place foarte foarte mult, e şmecheră rău, sună foarte bine. Şi au început: „Dom’ne, colaborezi cu ăştia de la Okapi“ etc. Şi am încercat să le explic faptul că nu prea mă pasionează pe mine dezamăgirile lor. OK, nu îţi place ţie Okapi. Dar ce, asta înseamnă că nici mie nu trebuie să îmi placă? De când mă subjug eu dorinţelor tale? Mă rog, e scandalul ăsta, Paraziţii cu Okapi. Şi nimeni nu mai haleşte Okapi Sound, sunt comerciali, nu ştiu ce. Dar nu mă interesează asta. Dacă mie îmi place de ăla, fac o piesă cu el. Nu sunt semnat la niciun like de pe Facebook, fac ce vreau, nu are nimeni vreo autoritate asupra mea. Şi le-am zis să înceteze, că le dau ban-uri imediat.

R.: Dintre toate piesele de pe ultimul tău albumul, „Lucrare de control“, cel mai bine a prins piesa „Ceai“. Spuneai că vei face şi videoclip.
DOC: Da, şi mi se pare normal că a prins cel mai bine pentru că e foarte uşor fredonabilă, versurile le reţii repede. „Ceai“ este o piesă foarte sinceră, reală, e exact aşa; am scris-o pe drumuri, pe unde eram plecat, mă gândeam că eram mai mereu plecat de acasă, fata mea era la muncă, nu prea o vedeam. De asta am scris-o. O să vezi în curând şi videoclipul, o să fie puţin şocant.