Teen Press 
foto: Roxana Leocovici – fotoreporter
L-am văzut la teatru, în filme, prezentator la „Vocea Romniei“ şi „Românii au talent“, l-am urmărit şi în paşi de dans la „Dansez pentru tine“. Simpaticul actor este la fel de glumeţ şi deschis şi în realitate.
T.P.: Cum v-aţi descoperit talentul/pasiunea pentru teatru?
P.B.: Talentul nu l-am descoperit, poate pasiunea mai degrabă…aş pica într-un clişeu să zic că mi-am descoperit-o de la șase ani sau de la tri ani, cum zic mulţi „domne, de mic mi-am dorit!“. Cred că pasiunea mi-am descoperit-o pe la 15-16 ani, când am început să conştientizez, de fapt, ce-i cu mine, ce pot să fac şi cam care este drumul pe care vreau să-l urmez.
T.P.: Şi aţi început printr-o trupă de teatru la liceu?
P.B.: Ah…normal că am bifat şi eu toate acestea. Pe vremea mea era „Cântarea României“ şi pentru noi era un motiv de a merge în tabere. Dacă câștigai locul I sau II te duceai într-o tabără gratuită la Năvodari şi prin alte localităţi, pentru mine aici a constat miza. După aceea, am intrat în Brigada liceului, am organizat-o şi am văzut că începe să îmi placă mult şi mi-am dat seama că ăsta e drumul (cred). La un moment dat mă gândeam să dau la Regie, dar mi-am dat seama că sunt o persoana mult prea activă pentru un regizor. Cam aşa a debutat iubirea şi întâlnirea mea cu teatrul. Şi, bineînţeles, adoram spectacolele de la Miercurea Ciuc (eu fiind de acolo) care veneau o dată la o lună, două sau chiar trei luni, veneau destul de rar spectacole în limba română, iar când veneau, cred că dacă erau în trei reprezentaţii, le vedeam pe toate.
T.P.: Vă place să jucaţi mai mult în teatru sau în filme?
P.B.: Eu, deşi am făcut multă televiziune, ţin cu ardoare la tot ce înseamnă teatru. De fapt , pe mine, teatrul m-am adus în Bucureşti. Teatrul este prima mea iubire, va rămâne prima iubire, consider că un echilibru între teatru şi televiziune este necesar. Televiziunea îţi oferă popularitate multă, imediată, pentru care mulţi actori au muncit 20-30 de ani. Eu încerc să transmit această popularitate din televiziune în teatru, unde ţin foarte mult să joc şi mă bucur ca m-au înțeles cei din teatru că pot să fac televiziune şi că pot să joc în continuare, pentru că eu consider că în teatru pot să evoluez artistic. În televiziune, la un moment dat, poate exista o plafonare, dar în teatru nu… de ce? În televiziune, eu sunt simpatic, sunt pe comedie şi atunci toată lumea te pune în acest calapod…„cu simpaticul ne simţim bine“, dar în teatru am şansa şi a unor roluri de dramă şi am nevoie să caut lucrui noi în mine, să descopăr lucruri noi în mine, să văd că pot, mă stimulează, îmi dau încredere şi mă duc mai departe.
T.P.: Sunteţi actor, prezentator, aţi participat şi la „Dansez pentru tine“, un fel de one-man-show, cum puteţi să ţineţi pasul? Şi ce v-a plăcut mai mult?
P.B.: Marele meu avantaj este că fac ceea ce îmi place şi atunci nu simt atât de mult oboseala. De simţit, normal că o simt, de când am familie, copii, aş vrea să am mai mult timp liber pentru ei. Mă bucur că încep să am mai mult timp pentru familie, nu mă mai împraştii în zeci de mii de locuri. Am ajuns la maturitatea artistică sau profesioanală în care pot să gestionez altfel nişte lucruri, pentru că am avut un profesor, Marius Bodochi, profesor de clasă, care îmi zicea: „Până la 40 de ani nu-ţi refuza nimic, dupa 40 poţi să fii selectiv. Dar până atunci încearcă multe experimente, încearcă cât mai multe lucruri‟ şi probabil că instinctiv am facut acest lucru. Nu ştiu dacă aş mai putea să particip vreodata la „Dansez pentru tine“, pentru că este o experienţă umană teribilă. În primul rând, oamenii care se duc acolo şi se implică cu adevărat, muncesc de „le sar capacele‟ , ajung la nişte performanţe artistice colosale. Nu, nu este o joacă, este o experienţă colosală, adică este un efort fizic mare…dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că am făcut „Dansezul“, că am descoperit nişte lucrui în mine, că pot, şi de atunci am aşa un dor şi aş vrea să fac musical, cabaret, din păcate la noi în ţară se face prea puţin sau deloc sau prost. Mă bucur că acum, de exemplu la operetă, au început să se facă lucruri frumoase vis-a-vis de acest gen muzical.
T.P.: Aţi adus vorba mai înainte de familie, v-ar plăcea ca fetele dumneavoastră să vă urmeze paşii în acest domeniu?
P.B.: Pff…nu ştiu (râde), habar nu am! Cum să zic, poate nu îmi doresc aşa mult să se facă actriţe, dar dacă ele se vor face, le voi susţine, să dea Dumnezeu să fie şi talentate! Dacă vor alege acest drum, îmi doresc din tot sufletul să fie talentate, jur, dar normal ca le voi sustine în orice s-ar întampla cu ele. Ceea ce mă bucură este faptul că pot să le dau cât mai multe opţiuni, fac dans, fac balet, pian, înot, le duc la mai multe sporturi, pentru că la un moment dat, ele vor decide, dar pentru asta trebuie să aibă opţiuni, să vadă că pot să facă mai multe lucruri.
T.P.: Cum a fost să prezentaţi alături de Smiley la „Românii au Talent“?
P.B.: Pentru mine, întâlnirea cu Smiley este genul acela de „întâlnire“ în viaţă de care ai nevoie. Întâlnirile umane, profesionale sunt puţine, important este să le ai. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am avut destul de multe până acuma, iar întâlnirea cu Smiley este una profesională şi umană teribilă pentru mine. Nu m-aş fi gândit niciodată că eu cu Smiley putem da atât de bine pe ecran. Aici este de mulţumit producătorului emisiunii care s-a gândit că noi putem fi un cuplu senzaţional. Este meritul lui. După aceea este meritul nostru că am ştiut să funcţionăm împreună, e meritul lui Smiley, care este un om minunat, are cei șapte ani de acasă, are o educaţie senzaţională şi se vede acest lucru pe el. Am putut să lucrez alături de el. Sper că plăcerea a fost de ambele părţi. Prin această emisune, mi-am câştigat un prieten.
TP: Dintre toate piesele de teatru şi filme în care aţi jucat, care v-a placut cel mai mult şi de ce?
P.B: E vreau să cred, şi tot timpul pornesc cu ideea asta când încep o piesa de teatru, că îmi place, că asta va fi cea mai bună. Normal că nu toate au contextul fericit, de a ieşi aşa cum ne dorim, dar pot să zic că de când am venit la teatrul Odeon am avut bucuria unor spectacole mari, a unor întâlniri cu regizori precum Alexandru Dabija, Radu Afrim, Peter Kerek. Chiar am avut norocul unor spectacole foarte bune, de exemplu „Gaiţele“, care se joacă de 11 ani. Este printre primele mele roluri din Odeon, şi, culmea, este ca vinul, cu cât îmbătrâneşti, cu atât devine mai bun spectacolul. Am jucat în „De ce fierbe copilul mămăliga“, care a fost iarăşi un spectacol senzaţional. „Pyramus and Thisbe“ este un alt spectacol senzaţional, „Linişte, sărut, acţiune!“, etc. Chiar sunt o persoană norocoasă, gândindu-mă la toate spectacolele în care am jucat.
TP: Dacă ar fi să alegeţi altceva ca meserie, ce aţi alege să faceţi?
P.B: Te-aş minţi să îţi zic că nu aş avea ce să aleg. Mi-ar fi plăcut să lucrez în natură, să fiu arheolog, să lucrez cu animale, să colind lumea sau să fiu cântareţ de operă, dar nu, nu aş fi fost unul bun (râde), pentru că nu sunt un cântăreţ grozav şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că totuşi m-a îndrumat spre ceea ce se cheamă actorie.
TP: Aveţi vreun idol sau model în viaţă?
P.B: În primul rând, ca model, ar fi tatăl meu. Este primul model pe care l-am avut despre ce înseamnă responsabilitate, cum să mă raportez la cei din jurul meu, la societate, despre cum să creşti, cum să îţi asumi vină, cum să nu faci ceva ceiluilalt ce ţie nu ţi-ar plăcea să îţi facă celălalt. După aceea, ar fi profesorii. Am avut o dirigintă , în clasele XI-XII, un om care a crezut mult în mine, care eram într-un oraş mic. Cui îi ziceam că vreau să mă fac actor râdea de mine. La un moment dat am reunţat în a mai zice că vreau să mă fac actor şi ziceam că vreau să dau la Drept şi atunci nimeni nu îţi mai zicea nimic, dar ea a fost singura care a zis „Dacă crezi în acest lucru şi tu vrei, atunci du-te!“ şi chiar m-a ajutat mult în acest sens, mi-a dat multă bibliografie de citit. Au mai fost profesorii din facultate, prietenii pe care i-am întâlnit, Alexandru Dabija este un model demn de urmat, profesional vorbind, Dorina Lazar s.a..
TP:… dar printre actorii noştrii sau din afară?
P.B: Îmi place de Marian Râlea, Mircea Diaconu, Mariana Mihuţ, adică am actori preferaţi români. Iar, din afară îmi place de Robin Williams, Robert Downey Jr. și Charlie Chaplin, care e cel de bază (râde).
TP: Cum ar arăta o zi din viaţa lui Pavel Bartos?
P.B: Pfuu…cea ideală ar fi aşa: M-aş trezi la ora 12, aş bea cafeaua şi aş sta cu fetele până pe la ora 2-3 şi după aceea aş începe munca, m-aş duce la filmări şi la ora 6 să fiu acasă şi totul să fie bine. Desigur, nu s-a întamplat niciodata aşa ceva (râde). Cea de zi cu zi începe destul de dimineaţă, pe la 8-9, când filmam seriale începea pe la 6-7, pentru că numai drumul până la Buftea dura o oră, iar ca să începi să filmezi la ora 8 trebuia la 7 să fii deja acolo. Acum începe în jur de 8-9, dacă am filmări, mă duc la filmări, dacă am repetiţii, mă duc la repetiții, dacă am ambele, le combin, dar seara, inevitabil, se termină cu un spectacol, fie el de la 19 sau de la 19:30 şi, bineînţeles, mă bucur foarte mult când apuc să ajung acasă şi fetiţele nu dorm, măcar să le zic povestea de seară.
TP: Ce calităţi ar trebui să aibă un actor?
P.B: Cred că cea de bază este să fie talentat şi să aibă multă putere de muncă, apoi, să aibă deschidere foarte mare, pentru că mulţi, talentaţi fiind, se pierd din cauză că nu au deschidere, nu vor să primească lucruri pe care le doresc sau nu sunt pregătiţi pentru întâlniri profesionale
TP: Ce sfaturi le-aţi da tinerilor care doresc să aleagă actoria ca meserie?
P.B: Să conştientizeze că este o meserie foarte grea. Toata lumea zice „Uite, vreau să mă fac ca tine!“. În regulă, dar până să te faci ca mine, trebuie să munceşti. Eu am facut facultatea la Cluj, după care am fost actor în Satul Mare și în Timişoara, apoi am venit la Bucureşti. Până am ajuns la statutul la care sunt, am înghiţit destul de mult şi trebuie să ai multă tărie. Meseria asta poţi să o faci doar dacă vrei şi ai multă, multă putere să o faci. Dar, doar să o faci aşa, ca să apari la televizor sau că vrei să fii ca nu-știu-cine, nu, fiindcă în meseria asta trebuie să îţi spui în minte că vrei să fii actor, nu pentru că e la modă. Dacă ajungi la nişte performanţe, este o meserie foarte frumoasă.
