Ne e rușine să fim bolnavi? Despre cum e să fii adolescent și să ai responsabilitatea vieții mai mult decât ceilalți

Fiecare specialist în psihologie vorbește despre problemele adolescenților, despre mintea lor îmbârligată și încearcă să disece cu o pasiune aproape bolnăvicioasă diverse raționamente și emoții din spatele acțiunilor nejustificate pe care acești adolescenți le fac. Nu zic nu, mintea adolescentului e fascinantă, e ca un labirint supradimensional, paralel cu vârsta maturității care devine obsesia adultului de a-l dezlega. Să înțelegi până la capăt dimensiunea asta paralelă cu tine, tu, cel aflat la maturitate, e câteodată o ambiție mult prea mare totuși, oricât de bună ar fi intenția în sine. Mintea ca minte, e un obiect incredibil al studiului și un izvor nesecat de mistere, dar oare numai creierul unui adolescent contează pentru elucidarea la care aspiră atât de mulți specialiști educați în psihologia adolescentului? Omul se dezvoltă cu trup, suflet și minte. Toate trei sunt importante. Ce cred eu că e, câteodată, trecut cu vederea este prima dintre ele. Corpul.

Poate că din dorință de emancipare și din instinctul de a merge cu nebuniile cât îi permite firea fiecăruia, sănătatea e ignorată pentru că atât timp cât ea nu pune piedici, nu merită să i se acorde atenție. Până la urmă, am observat din proprie experiență cum a deveni conștient de corpul tău e puțin diferit de a deveni conștient de sănătatea ta. Corpul e un subiect principal de interes, cu toate atributele și capacitățile sale primare, cu tot ceea ce înseamnă estetică, appeal, gestică, vibe. Din punctul de vedere al imaginii, ai zice că fiecare corp de adolescent e căutat de toți păduchii încă de la prima privire aruncată, adolescenții, ei între ei, fiind arareori neatenți la detaliile și la fascinația pe care corpul le impun. Pentru că asta este, corpul e inspirație sexuală, estetică, corpul e primul strat vizibil al persoanei. Dar corpul nu înseamnă numai atât. Ignoranța nevinovată specifică vârstei uită să atenționeze mintea să pună întrebări despre ce se află și în interiorul unui corp. Ce anomalii poate avea el? Boala. Bineînțeles că e firesc să nu te gândești la anomaliile fizice fie ele evidente sau nu, dar cum reacționează mintea adolescentului când întâmpină boala, la el sau la ceilalți? Ignoranța sa mai face parte din realitatea excitantă care părea a-l înconjura până atunci? Nu. Nu poți fi indiferent la slăbiciune chiar dacă tu, adolescent fiind, te simți suveranul ființei tale. Un adevăr incontestabil din dimensiunea adultă te izbește și îți promite că nu poți fi suveran peste nimic, nici chiar peste sănătatea ta. Extazul adolescenței e minunat și iluzoriu, dar ignoranța clasică e fragilă în fața bolii care devine realitate și așa devin și tinerii afectați de ea. Fragili și vulnerabili.

Rușinea - ilustrație

Ilustrație de Maria Rădulescu

Când aveam în jur de 12 ani, am fost diagnosticată cu diabet de tip 1 insulino-dependent. Cuvinte pretențioase pentru o deficiență a pancreasului care nu mai produce insulină, un hormon vital pentru procesarea glucidelor, un hormon fără de care nu poți trăi. Pre-adolescentă fiind, nu dezvoltasem cred, acea obsesie pentru corp care apare mai târziu, acel spirit de observației față de corpul meu și corpul altora care devin subiecte de maxim interes pentru mintea adolescentină. La vârsta aceea, cred că ce știam despre corpul meu e că e de o înălțime sub medie și că scoate un timp cam mare la proba de atletism de la ora de sport. Totuși, m-a izbit acest diagnostic și a trebuit să îl accept. Ce am eu este tipul de anomalie fizică invizibilă, dar care totuși e prezentă și influențează viața complet. Dar pentru că nu se vede, pentru majoritatea e ca și cum nu ar exista, iar asta confirmă cu multă dezamăgire și cu tristețe sentimentul de neputință pe care îl ai în fața condiției care îți dirijează viața. Atunci intervine rușinea. Sunt probabil milioane de tipuri de rușine care te încearcă de pe toate părțile și te fac să te simți mic: rușinea provenită din nevoia de a întreba de sute de ori „de ce?”, rușinea provenită din a te simți defect, rușinea provenită din prejudecățile altora, rușinea provenită din nevoia familiei tale de a-i fi milă de tine, rușinea că pur și simplu ai eșuat masiv în ceva ce nici măcar nu ai încercat să faci. Rușinea e un blestem negru care te apasă și te seacă de energie până la epuizare. Am constatat că adolescența se caracterizează printr-o imbecilitate incredibilă care de afară este penibilă și care, în impresia că e de fapt un fler al vârstei, nu are nicio legătură cu realitatea propriu-zisă a adolescentului. În situații cum e sănătatea, imbecilitatea e cea mai pregnantă. Care este motivul pentru a fi rușinat de ceea ce ți s-a întâmplat, pur și simplu, pentru că soarta ta a fost nefastă? Niciunul. Totuși, rușinea de orice tip e atât de tare implantată în subconștientul adolescentului și fără nici un motiv anume, acaparează, de cele mai multe ori. Când vine vorba de sănătate, nu poți să treci prin viață cu fler. Poți fuma, poți să bei și să te îmbeți, poți să faci multe lucruri care te zdruncină un pic, pe termen scurt, dar când corpul tău nu îți permite decât să îți fie frică de toate acestea, viața nu mai are atât fler.

Mergi la o petrecere, lumea se îmbată, dar tu nu poți. Dacă faci comă diabetică de la alcool? 90% din prietenii tăi fumează, dar tu nu poți. O să creeze complicații ale diabetului și după aceea nu mai scapi din spital o viață întreagă. Ți-e rușine că te gândești la toate astea, pentru că toți simt că nu au nicio limită, dar tu continui să te limitezi pentru că realitatea ta e compusă din limite, din restricții, din calcule ale dozelor de insulină. Iubitului tău ar trebui să îi spui de asta? Dacă nu o să înțeleagă? Anomaliile tale te exclud din poezia vieții adolescentine. Adevărul este că în privința asta nu poți face prea multe, te abați de la regulile tale, așa cum ceilalți o fac de la ale lor. Riscul poate e mai mare la tine, dar chiar și așa, până la urmă nu diferi cu nimic de un adolescent care e speriat, dar care absorbit de nucleul vieții sale palpitante, se lasă ispitit de greșeli și de ce este, de fapt, poetic, în acestea.

Îmi imaginez că rușinea apare la adolescent pentru că pierde din frumusețea firii sale romantice în favoarea realității seci în care trebuie să aibă grijă de sănătatea lui. Îmi imaginez că părinții cărora le e rușine de boala de care copiii lor suferă sunt așa pentru că își văd odorul prins în gândurile fade și plictisitoare care se învârt în jurul responsabilității și care le slăbesc radiația de tinerime revigorantă și îi aduc un pic mai aproape de adulți, ca ei. Lucru într-adevăr descurajant. Copilul meu să fie mai puțin copil decât al altuia?! Și al meu zâmbește, zburdă și el e copil! Păi, dragi părinți, da, este, dar dacă e nevoit să fie ca dumneavoastră de dragul vieții sale, de ce să nu aduceți copilăria la el atunci? Cred că e important ca adolescenților aflați într-un impas al sănătății să li se ofere șansa să fie fericiți, iar dacă nici părinții nu pot face asta, prin iubirea lor necondiționată, atunci cine?

Nu îmi place să militez pentru vreo cauză nobilă, dar dacă există un lucru pentru care lupt, acela este că orice sentiment urât și crud are valabilitate în fața condițiilor de sănătate speciale, în fața bolilor, în fața a orice te face să te simți neîndreptățit sau rușinat. Rușinea e dură și obositoare, dar un alt adevăr care e la fel de important ca cel care spune că e obligatoriu să ai grijă de tine este și faptul că nu te poți ascunde la nesfârșit. Dacă oamenii din jurul tău sunt euforizați și ignoranți, atunci trezește-i la realitate. Frica e cel mai nejust sentiment, iar când vine vorba de el în astfel de situații, nu ai nevoie de el. Ai nevoie doar să fii precaut și conștient, atât.