M-am trezit râzând isteric

Am pus capul pe pernă, cu gândul la elevii români. Se pare că mi-am autoindus acest subiect, pentru că i-am visat. Am visat deopotrivă elevi și profesori. Ba chiar și câțiva părinți, ducându-și copiii la școală.

Am visat că elevii nu veneau la școală doar pentru note.

Am visat că elevii se respectau între ei și că nu exista bullying.

Am visat că profesorii aduceau (cu toții!) metode noi, destinate creșterii atractivității materiei. Abia apoi mi-am dat seama că nu este vina lor, ci că programa creată de Minister e cea care îi obligă atât pe elevi, cât și pe profesorii lor să țină niște linii clare, destinate parcă tâmpirii și ștergerii personalității proprii. Așadar visul meu s-a conformat și brusc am visat că Ministerul Educației lucrează pentru elevi. Aceștia fiind, cum este și normal, centrul sistemului educațional.

Am visat că ministrul este unul tânăr, receptiv și creativ, care lucrează împreună cu elevii la stabilirea de măsuri care să îi ajute cu adevărat. Deci visul meu voia ca activitatea educațională să fie construită ăn jurul elevilor și că nu aceștia sunt cei forțați să se adapteze la schimbările apărute peste noapte.

Am visat că nu vor mai exista școli sau licee cu WC-uri în curte.

Am visat că după crearea acestor condiții minime de trai, școlile vor fi dotate corespunzător, cu tehnologii moderne: la fizică sau chimie nu s-ar mai face experimente folosind truse mai bătrâne chiar decât actualul ministru!

Am visat că profesorii vor fi respectați de sistemul care le cere atâtea.

Am visat că începând cu sectorul 4 al Capitalei și până în colțurile cele mai îndepărtate ale țării, elevii olimpici vor primi burse adecvate.

M-am trezit râzând isteric.

Cum dracu să visez  așa ceva? Ce vise tupeiste! Păcat totuși că visele mele nu coincid cu visurile Ministerului. Dar să fim sinceri, la ce ne trebuie nouă așa ceva? Când să ne facem timp să asigurăm asemenea lucruri? N-avem timp, că doar educația nu e prioritară. N-avem bani pentru astea, că doar educația nu e prioritară. N-avem nici chef, că doar educația nu e prioritară…

 M-am trezit zic, dar când se vor trezi și restul? Când vor spune elevii tare și răspicat ce îi doare? Și chiar dacă ar spune, oare ar face sistemul ceva pentru ei? Nu cred, dar poate că sunt eu pesimist. Sau poate că doar m-am obișnuit cu realitatea, conform căreia cei care spun ceva sunt auziți, dar nu ascultați. Așa că nu-i condamn. Diferența dintre a fi auzit și a fi ascultat este considerabilă. O auzi pe maică-ta ținându-ți o predică interminabilă, dar nu prea o și asculți; te gândești la blonda țâțoasă pe care ai văzut-o în mall. Ei, când îți suflă colegul de bancă răspunsul la fizică, îl asculți cu atenție, tocmai ca să eviți predica aia.

Citeam zilele trecute articolul unui profesor de română, din Dilema Veche.  Acesta își expunea viziunea proprie a unei lumi în care să fie fericit. Fiind profesor, bineînțeles că lumea asta frumoasă avea legătură și cu școala, sau mai bine zis: cu activitatea sa de la școală. Amintește că una dintre dorințele sale ar fi să își aleagă clasele la care să predea și modul în care să predea. Astfel, demonstrez că nu aberam mai sus, când ziceam că nici profesorilor nu prea li se dă libertate. Dar asta nu e tot( îmi dau seama că formularea pare luată de la teleshopping), dorințele care subliniază lipsa libertății de alegere, îmi aduc aminte că nu puțini sunt aceia care vor ca și elevii să poată alege: să aleagă materiile pe care să le studieze, după model occidental ( modelul ăsta occidental e un subiect foarte bun pentru un articol viitor). O, ce frumos ar fi. Fiecare s-ar dezvolta în domeniile care îl interesează și care îi plac, pentru că e important și cât de mult îți place o materie. Dar este din nou prea mult pentru noi și ajung să râd doar gândindu-mă la așa ceva. Nu isteric, dar râd.

E greu să fii obiectiv în asemenea privințe. Nu îmi dau seama dacă e de bine sau de rău că mai toate lumea are păreri despre educație. De la bunici și părinți până la preșcolari, de la tineri fără copii și până la părinți de câte 6 bucăți, de la corporatiști până la taximetriști etc. toată lumea opinează. Lucru absolut normal, dar mai nasol e când tu, elev sau student le spui că n-au dreptate și totuși o țin pe a lor. Anyway, opiniile sunt bune, chiar și cele greșite, chiar și cele aberante. E bine să spună ce cred, pentru că s-ar putea să ne surprindă, dar aflăm multe din simplele puncte de vedere ale altora.

Revin totuși la ceea ce am visat: visul ar putea fi transformat, fără eforturi colosale, în realitate. Măcar partea în care profesorii sunt respectați. Măcar partea în care ministrul ascultă, e receptiv și doritor( și dacă se poate, nu are o vârstă la care deja se pune întrebarea funcționalității și a deplinătății capacităților). Măcar o parte, măcar partea în care elevii nu mai mor înecați în WC-urile mizerabile din curțile liceelor.

I rest my case…