De ce să te apuci de scris?


                                                                                      

 Peste tot pe unde mergem suntem înconjurați de cuvinte- cuvinte scrise, cuvinte spuse, cuvinte auzite, etc. Atunci, de ce ai mai avea nevoie să mai scrii și tu?  Poate pentru că încă nu ți-ai găsit un alt refugiu, unde să te ascunzi de lume și să uiți de ea măcar câteva clipe… În plus, toată lumea are unul, nu-i așa? Noi, adolescenții ne confruntăm cu atâtea probleme cotidiene și un amalgam de informații din toate părțile, care trebuie filtrat, în fiecare clipă, pentru a nu ne pierde sistemul de valori personal. Deci, cum reușești să îți menții ideile într-o ordine, dacă nu prin scris? Cum reușești să te eliberezi de emoții, dacă nu le împărtășești nimănui? Cum știi cine ești, dacă nu îți deschizi sufletul?

Scrisul este precum iubirea, știi ce înseamnă, dar până nu o trăiești, până nu treci chiar tu prin toate încăperile sale, nu ai cum să o înțelegi, nu crezi în puterea ei. Astfel, dacă ai ajuns să simți scrisul cum îți curge prin vene și îți umple ființa de esență creatoare, nu ai cum să te întorci în stadiul de primitivitate sufletească din care ai plecat.

Zilnic, ne petrecem o bună parte din timp povestind. Denaturăm realitatea pentru a putea fi povestită, pe când în scris, ai propria ta realitate subiectivă, care se naște pe hârtie numai și numai pentru sufletul tău și nu i se poate pune la îndoială veridicitatea, pentru că acela este adevărul tău.

Scrisul, precum oricare artă, este o formă de descătușare a spiritului și de regăsire, atunci când ai impresia că nu te mai cunoști și că viața ta nu este cu nimic specială, față de a altora. Tocmai în astfel de situații intervin cuvintele… Când îți destăinui gândurile cele mai profunde pe hârtie, simți cum ușor, ușor cum prind viață sub ochii tăi, căci în fiecare cuvânt este ascunsă o bucățică din sufletul tău și cumva pentru prima oară, te poți vedea pe tine cel real, pierdut printre rândurile ce s-au scurs suav din mâinile tale.

Aș putea spune că pentru mine scrisul a devenit o prelungire a mea, fără de care simt că nu aș mai putea funcționa în viața de zi cu zi. Tot ceea ce sunt se rezumă la o mână de cuvinte, singura mea recomandare în fața celorlalți, care contează cu adevărat. În scris găsesc o bucurie desăvârșită și o suferință profundă, ce se unesc paradoxal într-un întreg ce mă reprezintă și mă completează, până în cele mai ascunse substraturi.

Scrisul te face să simți. Te uiți la cer și, brusc, nu mai e doar o culoare deasupra capului tău, ci o nemărginire de posibilități și gânduri, strânse într-o mixtură de idealuri absolute. Te uiți la un om și începi să îi citești toate poveștile, de parcă ți le-ar spune chiar el cu glasul liniștii. Ieși în natură și trăiești totul la nivel universal, simțirile tale se contopesc cu esența veșniciei și cumva sufletul tău rămâne imprimat în fiecare frunză, fiecare adiere de vânt, care îți mângâie pielea cu delicatețe. În scris, suferința este un piedestal al inpirației supreme, iar orice sentiment negativ poate fi redirecționat în temelia a ceva măreț, ceva ce ar putea da naștere la comori spirituale inimaginabile.

Dacă ți-aș pune că poți avea toate acestea, m-ai crede? Dacă ți-aș spune că adevărul e în tine și nicăieri altundeva, l-ai elibera? Ai avea curajul să începi să simți?

Text de Elena Pănoiu

Foto de Natalia Simion