+-+01.jpg)
Cover Photo: Popa Oana (Teen Press)
Cover Design: Ban A. Gabriel (Teen Press)
miercuri, 3 iunie 2009
Coperta Teen Press - nr. 28
Cover Photo: Popa Oana (Teen Press)
Cover Design: Ban A. Gabriel (Teen Press)
Citeste mai mult...
Editorial "Teen Press" nr. 28
Pomana culturală
Norodul faţă „cu cultura“… Aşa aş putea descrie Noaptea muzeelor, un demers, de altfel, foarte admirabil al celor de la friendsnmar.ro. În noaptea de sîmbătă (16 mai) spre duminică am retrăit „acţiunea de culturalizare a maselor“. Principiul sună simpatic, dar, ca la orice teorie, ne omoară practica. Nu înţeleg de ce toată populaţia Capitalei s-a trezit, dintr-o dată, că în metropola dîmboviţeană, printre mall-uri şi bănci, mai sălăşluiesc şi nişte muzee amărîte. Veşnic nevizitate. Poate pentru că în timpul anului, cînd nu se fac „pomeni culturale“, o vizită la Muzeul Tehnic costă! Ce-i drept, trebuie să dai vreo trei lei (!). Carevasăzică bucureştenii se calicesc la un chior de ban?! Sau poate că funcţionăm după principiul „dacă e pe degeaba, nu refuza!“.
Mi-am dat seama că mulţi dîmboviţeni iau la mişto arta, patrimoniul cultural al oraşului şi, în general, cam tot ce ţine de „muzeuri“, după cum declina o mamaie-florăreasă la coadă la MNAR. Lumea se uită la un tablou de Tintoretto, ca vaca la tablou’ electric, dintr-ăla cu buşoane. La Şuţu, înainte să fim daţi afară cu toţii, din cauza unui nene care s-a sprijinit de geamul de la documentele ce atestau existenţa Comunei Bucuresci -, un grup de pierde-viaţă tropăia, într-un stil de bizon semi-doct, pe treptele de lemn ale muzeului. Că doar e gratis, ca pe stadion cînd joacă Rapidu’.
Nu suport nesimţirea „mono-neuronaţilor“ care bălesc şi se caţără nonşalant pe motoarele şi turbinele electrice expuse în nevizitatul şi tristul Muzeu Tehnic. Cînd am ajuns aici, după o coadă colosală, fireşte, mi s-a tăiat un bilet îngălbenit, tipărit acum două decenii, pe care scria „Ministerul Energiei Electrice“ - de pe vremea cînd M.T. se afla încă în administrarea acestui minister. Noroc cu Noaptea albă, momentul anului în care acest muzeu are vizitatori. În rest: doar praful de pe machetele de locomotive „Electroputere Craiova“!
Nico îmi povestea că a trecut pe la Muzeul de Geologie, unde se vernisase o expoziţie culinară cu degustare şi vînzare (asta mai puţin înspre deloc) de mîncăruri tradiţionale dobrogene. A, şi degustare de vinuri, parcă. Vă daţi seama că numai lignit şi fosile din cuaternar nu căutau vizitatorii muzeului. În schimb, bătaie pe sarmale şi pe băutură „moca“. Lua lumea cu sacoşele „mostre“ culinare de la toate standurile. Ce mai contau cîţiva bolovani expuşi în nişte vitrine „medievale“. Vulgului să-i dai să bage la maţ, şi e fericit. Iar R.A.T.B.-ul a circulat. Pe hîrtie. Că noi, cel puţin, nu l-am pins, neam!
Nu vreau să generalizez acest sindrom de tipul „luna cărţii la sate“, de pe timpul lui Răposatu’. Există destui tineri şi oameni care gustă cu plăcere o vizită la muzeu (plătită) şi care nu îşi fac poze sexi cu bustul lui Carol I.
Expresia „te uiţi la el/ea ca la o piesă de muzeu“, denotă ideea că nu poţi nici măcar să atingi acel ceva, că eşti într-o neţărmurită contemplare vizuală. Vizuală, adică cu ochiu’, nu cu pipăitu’. Deci nu pui labele pe exponat, nu faci poze pentru acasă, nu-ţi aprinzi o ţigară la doi metri de o casă suceveană din sec. XVIII, că nu-i a lu’ mă-ta!
Mi-e tare milă de muzeele incluse în circuitul Nopţii albe, zău! Decît cu aşa vizitatori, mai bine stau închise. Ca Muzeul Tehnic.
Este bună ideea de a aduce poporul mai aproape de cultură; acţiunea asta e chiar foarte binevenită. Însă, cei care nu frecventează muzeele nici măcar o dată pe an, ar trebui să-şi însuşească respectul faţă de bucata aia de hîrtie veche expusă, cu grijă, în vitrina aia străvezie. Că poate „bucata aia de hîrtie veche“ i-ar fi facilitat, cîndva, dreptul lui de a se numi astăzi cetăţean european.
A. Gabriel Ban
Norodul faţă „cu cultura“… Aşa aş putea descrie Noaptea muzeelor, un demers, de altfel, foarte admirabil al celor de la friendsnmar.ro. În noaptea de sîmbătă (16 mai) spre duminică am retrăit „acţiunea de culturalizare a maselor“. Principiul sună simpatic, dar, ca la orice teorie, ne omoară practica. Nu înţeleg de ce toată populaţia Capitalei s-a trezit, dintr-o dată, că în metropola dîmboviţeană, printre mall-uri şi bănci, mai sălăşluiesc şi nişte muzee amărîte. Veşnic nevizitate. Poate pentru că în timpul anului, cînd nu se fac „pomeni culturale“, o vizită la Muzeul Tehnic costă! Ce-i drept, trebuie să dai vreo trei lei (!). Carevasăzică bucureştenii se calicesc la un chior de ban?! Sau poate că funcţionăm după principiul „dacă e pe degeaba, nu refuza!“.
Mi-am dat seama că mulţi dîmboviţeni iau la mişto arta, patrimoniul cultural al oraşului şi, în general, cam tot ce ţine de „muzeuri“, după cum declina o mamaie-florăreasă la coadă la MNAR. Lumea se uită la un tablou de Tintoretto, ca vaca la tablou’ electric, dintr-ăla cu buşoane. La Şuţu, înainte să fim daţi afară cu toţii, din cauza unui nene care s-a sprijinit de geamul de la documentele ce atestau existenţa Comunei Bucuresci -, un grup de pierde-viaţă tropăia, într-un stil de bizon semi-doct, pe treptele de lemn ale muzeului. Că doar e gratis, ca pe stadion cînd joacă Rapidu’.
Nu suport nesimţirea „mono-neuronaţilor“ care bălesc şi se caţără nonşalant pe motoarele şi turbinele electrice expuse în nevizitatul şi tristul Muzeu Tehnic. Cînd am ajuns aici, după o coadă colosală, fireşte, mi s-a tăiat un bilet îngălbenit, tipărit acum două decenii, pe care scria „Ministerul Energiei Electrice“ - de pe vremea cînd M.T. se afla încă în administrarea acestui minister. Noroc cu Noaptea albă, momentul anului în care acest muzeu are vizitatori. În rest: doar praful de pe machetele de locomotive „Electroputere Craiova“!
Nico îmi povestea că a trecut pe la Muzeul de Geologie, unde se vernisase o expoziţie culinară cu degustare şi vînzare (asta mai puţin înspre deloc) de mîncăruri tradiţionale dobrogene. A, şi degustare de vinuri, parcă. Vă daţi seama că numai lignit şi fosile din cuaternar nu căutau vizitatorii muzeului. În schimb, bătaie pe sarmale şi pe băutură „moca“. Lua lumea cu sacoşele „mostre“ culinare de la toate standurile. Ce mai contau cîţiva bolovani expuşi în nişte vitrine „medievale“. Vulgului să-i dai să bage la maţ, şi e fericit. Iar R.A.T.B.-ul a circulat. Pe hîrtie. Că noi, cel puţin, nu l-am pins, neam!
Nu vreau să generalizez acest sindrom de tipul „luna cărţii la sate“, de pe timpul lui Răposatu’. Există destui tineri şi oameni care gustă cu plăcere o vizită la muzeu (plătită) şi care nu îşi fac poze sexi cu bustul lui Carol I.
Expresia „te uiţi la el/ea ca la o piesă de muzeu“, denotă ideea că nu poţi nici măcar să atingi acel ceva, că eşti într-o neţărmurită contemplare vizuală. Vizuală, adică cu ochiu’, nu cu pipăitu’. Deci nu pui labele pe exponat, nu faci poze pentru acasă, nu-ţi aprinzi o ţigară la doi metri de o casă suceveană din sec. XVIII, că nu-i a lu’ mă-ta!
Mi-e tare milă de muzeele incluse în circuitul Nopţii albe, zău! Decît cu aşa vizitatori, mai bine stau închise. Ca Muzeul Tehnic.
Este bună ideea de a aduce poporul mai aproape de cultură; acţiunea asta e chiar foarte binevenită. Însă, cei care nu frecventează muzeele nici măcar o dată pe an, ar trebui să-şi însuşească respectul faţă de bucata aia de hîrtie veche expusă, cu grijă, în vitrina aia străvezie. Că poate „bucata aia de hîrtie veche“ i-ar fi facilitat, cîndva, dreptul lui de a se numi astăzi cetăţean european.
A. Gabriel Ban
Citeste mai mult...
Anti vesrus Contra - Teen Press nr. 28
Pro WoW
Acest articol ar trebui să fie unul pro-World of Warcraft, dar, în general, pentru a scoate mai bine în evidenţă calităţile unui lucru, trebuie să ne folosim de o mică antiteză. Drept urmare, cu sau fără voia colegei mele, mă voi folosi de Counter-Strike pentru a crea un articol pe jumătate pro-WoW şi pe jumătate anti-CS.
Sunt convins că fiecare dintre voi a luat contact, chiar indirect, cu World of Warcraft, cel puţin o dată în viaţă. WoW este un MMORPG (Mass Multiplayer Online Role Playing Game), adică, cu alte cuvinte, este un joc online, cu servere pe care pot juca mii de oameni simultan, care recreează o lume virtuală a magiei şi războiului. Jucătorul îşi poate alege un personaj care poate face parte din una dintre cele două facţiuni inamice (Alianţa şi Hoarda). La începutul jocului toate personajele pornesc în nişte orăşele micuţe de unde se dezvoltă înfrângând creaturi împrăştiate prin sălbăticie, apoi încep să facă comerţ, şi uşor-uşor, cresc de la nivelul 1 până la maximul de 80.
Prima diferenţă majoră între WoW şi CS este complexitatea. În CS îţi găseşti un server, intri (dacă ai noroc să meargă), omori cât poţi, şi ieşi fără a fi câştigat nimic. În WoW trebuie să fii atent ce armă îţi alegi, cu ce armuri te îmbraci, ce nivel are creatura pe care vrei să o ataci, ce skill-uri îţi alegi şi multe, multe alte lucruri. Un prieten mi-a zis odată, după ce se jucase patru ore CS, că şi-a dat seama că nu a rǎmas cu absolut nimic din acel timp. Păi… îmi pare rău să-l dezamăgesc, dar cam aşa e. Timp de patru ore din viaţa lui a împuşcat terorişti sau polţişti virtuali, sau ce sunt ăia, şi ce a câştigat? Nici măcar nu i s-a păstrat scorul pe care-l dobândise aşa greu. În WoW ar fi fost cu totul altă treabă, putea deja să fie într-un clan, poate chiar să aibă… prieteni! Da, mă risc să rostesc şi acest cuvânt. Toţi vrem să avem prieteni, iar în jocul ăsta chiar e uşor să-ţi găseşti. Îl salvezi pe câte unu’ de la moarte şi îţi jură credinţă veşnică. În CS încearcă să faci asta şi runda următoare e la echipa adversă şi trage în tine ca în cel mai urât coşmar. Există şi unele întâmplări care duc la ideea că jucătorii de WoW sunt nişte oameni fără viaţă sau prieteni, cum ar fi aceea cu un tânăr japonez care s-a jucat 48 de ore fără oprire, iar apoi s-a aruncat pe geam (şi ştim cu toţii ce blocuri înalte au japonezii) pentru că „murise“ în joc. Dar ăla e doar un caz; şi, oricum, nu este mai fără viaţă să stai toată ziua sǎ omori terorişti virtuali? Sau să dezamorsezi bombe? Să fim serioşi, mai bine citeşti o carte :-)… De asemenea, mulţi sunt nemulţumiţi de preţului jocului, dar pentru calitate merită întotdeauna să plăteşti; şi în orice caz, există şi servere ,,pirat“ care sunt gratuite.
Şi, până la urmă, preferaţi să ajungeţi la şcoală şi să ziceţi: ,,frate, câte frag-uri am făcut aseară!“ sau ,,am ucis un dragon negru şi acum am una dintre săbiile legendare ale lumii!“?
Alexandru Drulea
________________________________________
Pro CS
Head shot! Counter-Strike, prescurtat CS, este un First Person Shooter, un joc care implică multă dexteritate, determinare, tactică şi toate celelalte abilităţi necesare unui jucător de shootere. În joc există două echipe, teroriştii şi trupele speciale ale poliţiei, care au ca scop salvarea sau distrugerea unui obiectiv ori înfrângerea tuturor celorlalţi jucători. Acţiunea jocului se desfăşoară în runde, pe diferite hărţi; jucătorul are posibilitatea să îşi aleagă un caracter din opt, câte patru pentru fiecare echipă. La începutul rundei jucătorul primeşte o sumă virtuală de bani cu care îşi achiziţionează arme şi muniţie sau armură. În mare, cam asta este descrierea jocului pe care îl prefer; şi cred că toată lumea cunoaşte aceste amănunte, fie că joacă, fie că nu.
WoW este un joc mai complex decât CS, după cum spune colegul meu, dar din ce punct de vedere şi cu ce scop? Este un joc mai complex la nivel tehnic, are o poveste mai colorată, o grafică mai bună, îţi oferă tot ce ai nevoie pentru a ceda în faţa unui univers imaginar, care încet-încet începe să-ţi ocupe tot timpul, să te îndepărteze, fără să îţi dai seama, de oamenii importanţi din viaţa ta, în schimbul unor „personaje“ dintr-un party. Şi în Counter poţi să comunici, şi nu e nevoie să îţi iei angajamente atât de fixe precum în WoW. Nu cred că vorbesc prostii: să te hotărăşti să pleci de la propriul concert, primul concert, cu puţin înainte ca acesta să înceapă, doar pentru că la opt ai instanţă, să nu ieşi din casă cu săptămânile, să nu răspunzi la telefon, să stai zi şi noapte în faţa calculatorului dând în cap la tot felul de gângănii mutante şi şobolani iradiaţi - toate acestea spun multe, dar nimic despre o viaţă normală…
Şi CS-ul are lipsurile lui, dar cred că tocmai acestea au făcut jocul atât de popular, pentru că e uşor de jucat. Un avantaj al acestui joc ar mai fi faptul că nu este nevoie să plăteşti ca să te joci cum se cuvine. În plus, cei care ridică problema serverelor ar trebui să ia în calcul numărul foarte mare de servere, apoi o să le neglijeze pe acelea care nu merg. Ceea ce este avantajos la jocul meu este că ai o libertate evidentă, poţi să vii şi să pleci când vrei, să alegi alt server, dacă nu îţi convine harta sau ceilalţi jucători, în schimb la WoW rişti să îţi pierzi personajul la care ai „lucrat“ multe nopţi. În Counter Strike există comunicare, iar, de multe ori, dacă stai să joci, o să fii surpins de doi sau mai mulţi jucători care pornesc împreună şi folosesc diferite tactici, scheme, lăsându-te mască.
Nu vreau să fiu răutăcioasă, dar dacă îl întreb pe colegul meu ce ar face pentru o lume mai bună, oare mi-ar răspunde că ar călători pe o mătură fermecată şi ar ucide peste tot în lume dragonii negri care distrug universul, fiindcă el deţine puterea absolută, sabia dreptăţii şi a adevărului? WoW… trezeşte-te la realitate, Făt-Frumos!
Andreea Cătălina Lulea
Acest articol ar trebui să fie unul pro-World of Warcraft, dar, în general, pentru a scoate mai bine în evidenţă calităţile unui lucru, trebuie să ne folosim de o mică antiteză. Drept urmare, cu sau fără voia colegei mele, mă voi folosi de Counter-Strike pentru a crea un articol pe jumătate pro-WoW şi pe jumătate anti-CS.
Sunt convins că fiecare dintre voi a luat contact, chiar indirect, cu World of Warcraft, cel puţin o dată în viaţă. WoW este un MMORPG (Mass Multiplayer Online Role Playing Game), adică, cu alte cuvinte, este un joc online, cu servere pe care pot juca mii de oameni simultan, care recreează o lume virtuală a magiei şi războiului. Jucătorul îşi poate alege un personaj care poate face parte din una dintre cele două facţiuni inamice (Alianţa şi Hoarda). La începutul jocului toate personajele pornesc în nişte orăşele micuţe de unde se dezvoltă înfrângând creaturi împrăştiate prin sălbăticie, apoi încep să facă comerţ, şi uşor-uşor, cresc de la nivelul 1 până la maximul de 80.
Prima diferenţă majoră între WoW şi CS este complexitatea. În CS îţi găseşti un server, intri (dacă ai noroc să meargă), omori cât poţi, şi ieşi fără a fi câştigat nimic. În WoW trebuie să fii atent ce armă îţi alegi, cu ce armuri te îmbraci, ce nivel are creatura pe care vrei să o ataci, ce skill-uri îţi alegi şi multe, multe alte lucruri. Un prieten mi-a zis odată, după ce se jucase patru ore CS, că şi-a dat seama că nu a rǎmas cu absolut nimic din acel timp. Păi… îmi pare rău să-l dezamăgesc, dar cam aşa e. Timp de patru ore din viaţa lui a împuşcat terorişti sau polţişti virtuali, sau ce sunt ăia, şi ce a câştigat? Nici măcar nu i s-a păstrat scorul pe care-l dobândise aşa greu. În WoW ar fi fost cu totul altă treabă, putea deja să fie într-un clan, poate chiar să aibă… prieteni! Da, mă risc să rostesc şi acest cuvânt. Toţi vrem să avem prieteni, iar în jocul ăsta chiar e uşor să-ţi găseşti. Îl salvezi pe câte unu’ de la moarte şi îţi jură credinţă veşnică. În CS încearcă să faci asta şi runda următoare e la echipa adversă şi trage în tine ca în cel mai urât coşmar. Există şi unele întâmplări care duc la ideea că jucătorii de WoW sunt nişte oameni fără viaţă sau prieteni, cum ar fi aceea cu un tânăr japonez care s-a jucat 48 de ore fără oprire, iar apoi s-a aruncat pe geam (şi ştim cu toţii ce blocuri înalte au japonezii) pentru că „murise“ în joc. Dar ăla e doar un caz; şi, oricum, nu este mai fără viaţă să stai toată ziua sǎ omori terorişti virtuali? Sau să dezamorsezi bombe? Să fim serioşi, mai bine citeşti o carte :-)… De asemenea, mulţi sunt nemulţumiţi de preţului jocului, dar pentru calitate merită întotdeauna să plăteşti; şi în orice caz, există şi servere ,,pirat“ care sunt gratuite.
Şi, până la urmă, preferaţi să ajungeţi la şcoală şi să ziceţi: ,,frate, câte frag-uri am făcut aseară!“ sau ,,am ucis un dragon negru şi acum am una dintre săbiile legendare ale lumii!“?
Alexandru Drulea
________________________________________
Pro CS
Head shot! Counter-Strike, prescurtat CS, este un First Person Shooter, un joc care implică multă dexteritate, determinare, tactică şi toate celelalte abilităţi necesare unui jucător de shootere. În joc există două echipe, teroriştii şi trupele speciale ale poliţiei, care au ca scop salvarea sau distrugerea unui obiectiv ori înfrângerea tuturor celorlalţi jucători. Acţiunea jocului se desfăşoară în runde, pe diferite hărţi; jucătorul are posibilitatea să îşi aleagă un caracter din opt, câte patru pentru fiecare echipă. La începutul rundei jucătorul primeşte o sumă virtuală de bani cu care îşi achiziţionează arme şi muniţie sau armură. În mare, cam asta este descrierea jocului pe care îl prefer; şi cred că toată lumea cunoaşte aceste amănunte, fie că joacă, fie că nu.
WoW este un joc mai complex decât CS, după cum spune colegul meu, dar din ce punct de vedere şi cu ce scop? Este un joc mai complex la nivel tehnic, are o poveste mai colorată, o grafică mai bună, îţi oferă tot ce ai nevoie pentru a ceda în faţa unui univers imaginar, care încet-încet începe să-ţi ocupe tot timpul, să te îndepărteze, fără să îţi dai seama, de oamenii importanţi din viaţa ta, în schimbul unor „personaje“ dintr-un party. Şi în Counter poţi să comunici, şi nu e nevoie să îţi iei angajamente atât de fixe precum în WoW. Nu cred că vorbesc prostii: să te hotărăşti să pleci de la propriul concert, primul concert, cu puţin înainte ca acesta să înceapă, doar pentru că la opt ai instanţă, să nu ieşi din casă cu săptămânile, să nu răspunzi la telefon, să stai zi şi noapte în faţa calculatorului dând în cap la tot felul de gângănii mutante şi şobolani iradiaţi - toate acestea spun multe, dar nimic despre o viaţă normală…
Şi CS-ul are lipsurile lui, dar cred că tocmai acestea au făcut jocul atât de popular, pentru că e uşor de jucat. Un avantaj al acestui joc ar mai fi faptul că nu este nevoie să plăteşti ca să te joci cum se cuvine. În plus, cei care ridică problema serverelor ar trebui să ia în calcul numărul foarte mare de servere, apoi o să le neglijeze pe acelea care nu merg. Ceea ce este avantajos la jocul meu este că ai o libertate evidentă, poţi să vii şi să pleci când vrei, să alegi alt server, dacă nu îţi convine harta sau ceilalţi jucători, în schimb la WoW rişti să îţi pierzi personajul la care ai „lucrat“ multe nopţi. În Counter Strike există comunicare, iar, de multe ori, dacă stai să joci, o să fii surpins de doi sau mai mulţi jucători care pornesc împreună şi folosesc diferite tactici, scheme, lăsându-te mască.
Nu vreau să fiu răutăcioasă, dar dacă îl întreb pe colegul meu ce ar face pentru o lume mai bună, oare mi-ar răspunde că ar călători pe o mătură fermecată şi ar ucide peste tot în lume dragonii negri care distrug universul, fiindcă el deţine puterea absolută, sabia dreptăţii şi a adevărului? WoW… trezeşte-te la realitate, Făt-Frumos!
Andreea Cătălina Lulea
Citeste mai mult...
Articole din "Teen Press" nr. 28
INTERVIU Discoballs
Alexei, Cristi şi Mizdan sunt cei care formează trupa Discoballs. Un proiect 100% live de muzică electronică şi concerte nebuneşti, o formaţie care va acapara scena muzicii româneşti în următoarea perioadă. Stay tunned!
R.: Publicul vă cunoaşte ca fiind „băieţii de la fosta trupă Travka“. Sunt curioasă de ce în proiectul Discoballs v-aţi implicat numai voi trei?
D.: Din fericire, publicul ne asociază din ce în ce mai puţin cu trupa Travka şi începem să devenim cei trei Discoballs. În curând nu va mai fi nevoie de alte repere pentru a explica cine suntem, va fi suficient „Discoballs“. Şi de ce doar noi trei? Probabil pentru că doar de noi era nevoie în proiectul ăsta.
R.: Cum a luat naştere noua formaţie Discoballs?
D.: Totul s-a întâmplat cât se poate de natural şi fără să ne propunem ceva anume. Practic Discoballs exista dinainte să poarte numele acesta şi să se expună public, în lungile sesiuni de improvizaţie pe care le aveam la sala de repetiţie. Şi dacă tot făceam asta şi ne ieşea aşa bine :-), am decis că ne putem distra la fel de bine şi cu spectatori.
R.: Ce fel de reacţii aţi observat la foştii ascultători Travka în momentul în care au auzit noul sound? Pentru că sunt convinsă că a existat un feedback, măcar din rândul prietenilor voştri.
D.: Mulţi dintre ei vin şi la concertele Discoballs, deci bănuiesc că reacţia lor a fost una pozitivă. Cei care nu mai vin… nu prea ne interesează.
R.: De la rock alternativ la noul stil de muzică abordat, este o diferenţă semnificativă. De ce aţi ales un gen atât de îndepărtat, care se adresează unui public relativ diferit faţă de cel de până acum?
D.: Poate că ce facem acum reprezintă o tranziţie. Nu ştim spre ce o să ducă, dar în mod sigur nu o să ne forţăm niciodată să cântăm un anumit stil doar pentru că asta s-ar cere într-o anumită perioadă. Acum s-a nimerit să ne placă să cântam electro, plus toate influenţele pe care le avem noi acolo. Suntem încă departe de a ne atinge limitele şi sper să avem senzaţia asta cât mai mult timp de acum încolo. Deocamdată o să încercăm să îmbunătăţim ceea ce facem acum, după care cine ştie ce va urma.
R.: Aţi avut o serie de concerte până acum. Sunteţi de părere că aţi reuşit deja să vă puneţi amprenta şi asupra ascultătorilor de muzică electronică?
D.: Nu ştiu. Din păcate, scena electro live nu e foarte dezvoltată la noi, deşi există public destul. Deocamdată acest public se mulţumeste cu ce i se oferă din afară. Cu cât Discoballs se va face mai cunoscut, cu atât vor fi încurajaţi şi alţii să experimenteze stiluri din zona asta. Suntem încă la început, e greu să ne dăm seama de importanţa noastră în peisaj.
R.: Tendinţa la momentul actual pe scena muzicii româneşti este de a fi cât mai expus, căutat, să ai melodii difuzate pe heavy-rotation la radio şi la posturile de muzică. Voi se pare că o luaţi în sens invers: aţi dobândit recunoaştere şi apreciere din partea publicului amator de rock alternativ, iar acum îl curtaţi pe cel de muzică electronică. Rămâneţi underground în loc să încercaţi să fiţi vizibili şi auziţi. De ce?
D.: Nu înseamnă că nu exişti dacă nu eşti difuzat la radio şi televizor. Underground-ul poate fi suficient de viu, de animat, astfel încât să ne ofere satisfacţie suficientă, cel puţin în momentul de faţă.
R.: Aţi schimbat Stufstock-ul şi FânFest-ul pentru cluburi orientate, într-o oarecare măsură, spre noul gen abordat. Nu vă este dor de energia unui concert în aer liber, de publicul care cântă la unison cu voi?
D.: De la concertele şi reprezentaţiile noastre live, în general, nu lipseşte energia. E o componentă principală a show-ului nostru. Vor urma şi cântări în aer liber. Din punctul ăsta de vedere nu s-a pierdut nimic.
R.: Ştiu că sunteţi abia la început, însă aveţi în vedere vreun album Discoballs într-un viitor apropiat?
D.: Deocamdată Discoballs este un proiect exclusiv live. Nu ne-am făcut planuri de înregistrări.
R.: Ca formaţie aveţi planuri de viitor? Mai multe concerte, un public omogen şi constant, recunoaştere naţională (şi, de ce nu, internaţională) sau vă rezumaţi la plăcerea de a cânta?
D.: Ne facem planurile de la un concert la altul. Constant ne dorim să sunăm cât mai bine, să facem ce simţim şi să simţim că e bine ce facem. Ne ferim de rutină. Poate fi foarte periculoasă.
R.: Pe plan individual, mai aveţi şi alte proiecte muzicale?
D.: Unii dintre noi.
R.: Deoarece Teen Press este o publicaţie care se adresează adolescenţilor, aveţi vreun sfat pentru cei ce vor să urmeze o carieră muzicală în industria drum&bass?
D.: Dacă vor să o facă doar pentru că este la modă, mai bine să renunţe.
Interviu realizat de Sabina Lazăr
Alexei, Cristi şi Mizdan sunt cei care formează trupa Discoballs. Un proiect 100% live de muzică electronică şi concerte nebuneşti, o formaţie care va acapara scena muzicii româneşti în următoarea perioadă. Stay tunned!
R.: Publicul vă cunoaşte ca fiind „băieţii de la fosta trupă Travka“. Sunt curioasă de ce în proiectul Discoballs v-aţi implicat numai voi trei?
D.: Din fericire, publicul ne asociază din ce în ce mai puţin cu trupa Travka şi începem să devenim cei trei Discoballs. În curând nu va mai fi nevoie de alte repere pentru a explica cine suntem, va fi suficient „Discoballs“. Şi de ce doar noi trei? Probabil pentru că doar de noi era nevoie în proiectul ăsta.
R.: Cum a luat naştere noua formaţie Discoballs?
D.: Totul s-a întâmplat cât se poate de natural şi fără să ne propunem ceva anume. Practic Discoballs exista dinainte să poarte numele acesta şi să se expună public, în lungile sesiuni de improvizaţie pe care le aveam la sala de repetiţie. Şi dacă tot făceam asta şi ne ieşea aşa bine :-), am decis că ne putem distra la fel de bine şi cu spectatori.
R.: Ce fel de reacţii aţi observat la foştii ascultători Travka în momentul în care au auzit noul sound? Pentru că sunt convinsă că a existat un feedback, măcar din rândul prietenilor voştri.
D.: Mulţi dintre ei vin şi la concertele Discoballs, deci bănuiesc că reacţia lor a fost una pozitivă. Cei care nu mai vin… nu prea ne interesează.
R.: De la rock alternativ la noul stil de muzică abordat, este o diferenţă semnificativă. De ce aţi ales un gen atât de îndepărtat, care se adresează unui public relativ diferit faţă de cel de până acum?
D.: Poate că ce facem acum reprezintă o tranziţie. Nu ştim spre ce o să ducă, dar în mod sigur nu o să ne forţăm niciodată să cântăm un anumit stil doar pentru că asta s-ar cere într-o anumită perioadă. Acum s-a nimerit să ne placă să cântam electro, plus toate influenţele pe care le avem noi acolo. Suntem încă departe de a ne atinge limitele şi sper să avem senzaţia asta cât mai mult timp de acum încolo. Deocamdată o să încercăm să îmbunătăţim ceea ce facem acum, după care cine ştie ce va urma.
R.: Aţi avut o serie de concerte până acum. Sunteţi de părere că aţi reuşit deja să vă puneţi amprenta şi asupra ascultătorilor de muzică electronică?
D.: Nu ştiu. Din păcate, scena electro live nu e foarte dezvoltată la noi, deşi există public destul. Deocamdată acest public se mulţumeste cu ce i se oferă din afară. Cu cât Discoballs se va face mai cunoscut, cu atât vor fi încurajaţi şi alţii să experimenteze stiluri din zona asta. Suntem încă la început, e greu să ne dăm seama de importanţa noastră în peisaj.
R.: Tendinţa la momentul actual pe scena muzicii româneşti este de a fi cât mai expus, căutat, să ai melodii difuzate pe heavy-rotation la radio şi la posturile de muzică. Voi se pare că o luaţi în sens invers: aţi dobândit recunoaştere şi apreciere din partea publicului amator de rock alternativ, iar acum îl curtaţi pe cel de muzică electronică. Rămâneţi underground în loc să încercaţi să fiţi vizibili şi auziţi. De ce?
D.: Nu înseamnă că nu exişti dacă nu eşti difuzat la radio şi televizor. Underground-ul poate fi suficient de viu, de animat, astfel încât să ne ofere satisfacţie suficientă, cel puţin în momentul de faţă.
R.: Aţi schimbat Stufstock-ul şi FânFest-ul pentru cluburi orientate, într-o oarecare măsură, spre noul gen abordat. Nu vă este dor de energia unui concert în aer liber, de publicul care cântă la unison cu voi?
D.: De la concertele şi reprezentaţiile noastre live, în general, nu lipseşte energia. E o componentă principală a show-ului nostru. Vor urma şi cântări în aer liber. Din punctul ăsta de vedere nu s-a pierdut nimic.
R.: Ştiu că sunteţi abia la început, însă aveţi în vedere vreun album Discoballs într-un viitor apropiat?
D.: Deocamdată Discoballs este un proiect exclusiv live. Nu ne-am făcut planuri de înregistrări.
R.: Ca formaţie aveţi planuri de viitor? Mai multe concerte, un public omogen şi constant, recunoaştere naţională (şi, de ce nu, internaţională) sau vă rezumaţi la plăcerea de a cânta?
D.: Ne facem planurile de la un concert la altul. Constant ne dorim să sunăm cât mai bine, să facem ce simţim şi să simţim că e bine ce facem. Ne ferim de rutină. Poate fi foarte periculoasă.
R.: Pe plan individual, mai aveţi şi alte proiecte muzicale?
D.: Unii dintre noi.
R.: Deoarece Teen Press este o publicaţie care se adresează adolescenţilor, aveţi vreun sfat pentru cei ce vor să urmeze o carieră muzicală în industria drum&bass?
D.: Dacă vor să o facă doar pentru că este la modă, mai bine să renunţe.
Interviu realizat de Sabina Lazăr
Citeste mai mult...
Articole din "Teen Press" nr. 28
Blogul - un stil de viaţă
Blogul este denumit de mulţi oameni „jurnal pe Internet“ şi nu greşesc prin definiţia pe care o atribuie acestor site-uri personalizate. Adevărul este că, dacă privim obiectiv, blogul poate însemna orice, atâta timp cât îşi trage seva de pe meleagurile Internetului.
Există mai multe tipuri de blog, din care le putem evidenţia pe cele de jurnal personal, divertisment, socio-politic, cultural, de fotografie, informativ sau colectiv. Blogul poate fi pus pe aceeaşi treaptă cu site-ul personal. Este un mijloc prin care poţi educa, informa sau interacţiona cu cititorii tăi. Fiecare blog are un specific aparte, iar cei cărora le aparţin fac tot posibilul ca mica lor bucăţică de WWW să fie cât mai cunoscută şi cât mai interesantă posibil. Acest lucru a fost evidenţiat şi prin intermediul competiţiei „Roblogfest“, la care au luat parte majoritatea bloggerilor din România. Acest concurs a fost demarat în anul 2006, având ca scop închegarea relaţiilor în zona blogging-ului şi promovarea acestei forme de exprimare.
Tinerii sunt cei care au o deschidere aparte faţă de acest gen de comunicare, chiar dacă se află în postura blogger-ului sau a cititorului. Însă este eronat să credem că numai tinerii pot fi autori de blog, datorită cunoştinţelor acestora în domeniul IT. Sunt numeroase persoane de vârste înaintate, de altfel, persoane active în societate, care şi-au creat un blog, tocmai pentru a fi într-o continuă comunicare cu persoanele interesate de activitatea lor. Aşadar, blogul este un dar al tuturor celor care au un cuvânt de spus.
Printre cele mai cunoscute platforme de bloguri se numără Wordpress şi Blogspot. Însă acestea vor avea în curând un nou partener în competiţie şi anume Blogway sau, după cum se autodenumesc ei, „blog instant cu domeniu .ro“. Şi Yahoo! oferă un serviciu pentru bloggeri, Yahoo!360, însă este cu mult depăşit din punct de vedere calitativ de către celelalte. Fiecare platformă încearcă să îmbunătăţească sau să aducă un element original faţă de cele de dinainte şi să fie cât mai rapide şi uşor de folosit de către bloggeri.
Întrucât blogging-ul se dezvoltă pe parte online şi nu în viaţa reală, oamenii au tendinţa de a neglija persoana din spatele blogului. Însă comunitatea bloggerilor din România este o grupare care se consumă şi în afara site-urilor web, astfel încât e foarte posibil să ajungeţi să faceţi cunoştinţă cu Zoso sau cu echipa de la amdoar18ani.ro în vreo întâlnire programată a creatorilor de bloguri. Persoanele publice de pe plaiurile mioritice au descoperit avantajele unui blog. Acesta a fost cazul numeroaselor vedete şi a numeroşilor politicieni care au descoperit beneficiile acestei punţi de legătură între ei şi public sau electorat.
Pentru cei care încă nu au prins gustul blogăritului, aveţi mai jos o mică listă de bloguri interesante, care ar merita două sau trei minute din atenţia voastră: folkblog.wordpress.com, visurat.ro, squaresandchocolatemilk.blogspot.com, bookblog.ro, stradacartii.wordpress.com, hobbitul.ro, mediafax.ro/blog şi să nu uităm de teenpress.blogspot.com.
Blogăreală plăcută!
Sabina Lazăr
Blogul este denumit de mulţi oameni „jurnal pe Internet“ şi nu greşesc prin definiţia pe care o atribuie acestor site-uri personalizate. Adevărul este că, dacă privim obiectiv, blogul poate însemna orice, atâta timp cât îşi trage seva de pe meleagurile Internetului.
Există mai multe tipuri de blog, din care le putem evidenţia pe cele de jurnal personal, divertisment, socio-politic, cultural, de fotografie, informativ sau colectiv. Blogul poate fi pus pe aceeaşi treaptă cu site-ul personal. Este un mijloc prin care poţi educa, informa sau interacţiona cu cititorii tăi. Fiecare blog are un specific aparte, iar cei cărora le aparţin fac tot posibilul ca mica lor bucăţică de WWW să fie cât mai cunoscută şi cât mai interesantă posibil. Acest lucru a fost evidenţiat şi prin intermediul competiţiei „Roblogfest“, la care au luat parte majoritatea bloggerilor din România. Acest concurs a fost demarat în anul 2006, având ca scop închegarea relaţiilor în zona blogging-ului şi promovarea acestei forme de exprimare.
Tinerii sunt cei care au o deschidere aparte faţă de acest gen de comunicare, chiar dacă se află în postura blogger-ului sau a cititorului. Însă este eronat să credem că numai tinerii pot fi autori de blog, datorită cunoştinţelor acestora în domeniul IT. Sunt numeroase persoane de vârste înaintate, de altfel, persoane active în societate, care şi-au creat un blog, tocmai pentru a fi într-o continuă comunicare cu persoanele interesate de activitatea lor. Aşadar, blogul este un dar al tuturor celor care au un cuvânt de spus.
Printre cele mai cunoscute platforme de bloguri se numără Wordpress şi Blogspot. Însă acestea vor avea în curând un nou partener în competiţie şi anume Blogway sau, după cum se autodenumesc ei, „blog instant cu domeniu .ro“. Şi Yahoo! oferă un serviciu pentru bloggeri, Yahoo!360, însă este cu mult depăşit din punct de vedere calitativ de către celelalte. Fiecare platformă încearcă să îmbunătăţească sau să aducă un element original faţă de cele de dinainte şi să fie cât mai rapide şi uşor de folosit de către bloggeri.
Întrucât blogging-ul se dezvoltă pe parte online şi nu în viaţa reală, oamenii au tendinţa de a neglija persoana din spatele blogului. Însă comunitatea bloggerilor din România este o grupare care se consumă şi în afara site-urilor web, astfel încât e foarte posibil să ajungeţi să faceţi cunoştinţă cu Zoso sau cu echipa de la amdoar18ani.ro în vreo întâlnire programată a creatorilor de bloguri. Persoanele publice de pe plaiurile mioritice au descoperit avantajele unui blog. Acesta a fost cazul numeroaselor vedete şi a numeroşilor politicieni care au descoperit beneficiile acestei punţi de legătură între ei şi public sau electorat.
Pentru cei care încă nu au prins gustul blogăritului, aveţi mai jos o mică listă de bloguri interesante, care ar merita două sau trei minute din atenţia voastră: folkblog.wordpress.com, visurat.ro, squaresandchocolatemilk.blogspot.com, bookblog.ro, stradacartii.wordpress.com, hobbitul.ro, mediafax.ro/blog şi să nu uităm de teenpress.blogspot.com.
Blogăreală plăcută!
Sabina Lazăr
Citeste mai mult...
Articole din "Teen Press" nr. 28
Am citit o lesbiană în grup
„Am citit o lesbiană în grup“. Aşa s-ar putea exprima una din persoanele ce au participat la „Biblioteca Vie“ pe data de 7 mai. Să vă spun ce e cu Biblioteca asta vie.
Cei de la lemon.org.ro au organizat un proiect prin care vor să scoată în evidenţă diversitatea într-o lume plină de stereotipuri. „Biblioteca Vie“ este doar o parte a proiectului desfăşurat în perioada 4-8 mai 2009. O bibliotecă vie funcţionează exact ca o bibliotecă normală. Este necesar doar să îţi faci un permis de bibliotecă şi să returnezi cartea într-un timp prestabilit. Nimic nou până acum, dar frumuseţea iese la iveală de îndată ce primeşti cartea: o persoană vie. Ce?!&^*%!4@!
Personal, am închirat o jurnalistă şi o feministă. În urma discuţiei cu jurnalista pot spune că am aflat lucruri noi despre culisele emisiunilor de mare audienţă. Tot din paginile acelei „cărţi“ am învăţat să fac diferenţa dintre jurnalistul la locul de muncă şi jurnalistul în viaţa reală. Feminista am citit-o mai mult din curiozitate. Am discutat despre problemele ce încă le întâmpină o femeie în societate şi modalităţile prin care luptă ea în prezent.
Aceasta a fost prima Bibliotecă vie din România. Adevărata experienţă a putut fi trăită doar în primele zile, căci spre sfârşitul proiectului „cărţile“ se împrumutau unui grup şi nu doar unei singure persoane (din cauza numărului mare de participanţi). Proiectul este lăudabil, dar pe viitor este recomandată o organizare mai bună („sala de lectură“ se afla într-un haos total).
Robert Lazăr
„Am citit o lesbiană în grup“. Aşa s-ar putea exprima una din persoanele ce au participat la „Biblioteca Vie“ pe data de 7 mai. Să vă spun ce e cu Biblioteca asta vie.
Cei de la lemon.org.ro au organizat un proiect prin care vor să scoată în evidenţă diversitatea într-o lume plină de stereotipuri. „Biblioteca Vie“ este doar o parte a proiectului desfăşurat în perioada 4-8 mai 2009. O bibliotecă vie funcţionează exact ca o bibliotecă normală. Este necesar doar să îţi faci un permis de bibliotecă şi să returnezi cartea într-un timp prestabilit. Nimic nou până acum, dar frumuseţea iese la iveală de îndată ce primeşti cartea: o persoană vie. Ce?!&^*%!4@!
Personal, am închirat o jurnalistă şi o feministă. În urma discuţiei cu jurnalista pot spune că am aflat lucruri noi despre culisele emisiunilor de mare audienţă. Tot din paginile acelei „cărţi“ am învăţat să fac diferenţa dintre jurnalistul la locul de muncă şi jurnalistul în viaţa reală. Feminista am citit-o mai mult din curiozitate. Am discutat despre problemele ce încă le întâmpină o femeie în societate şi modalităţile prin care luptă ea în prezent.
Aceasta a fost prima Bibliotecă vie din România. Adevărata experienţă a putut fi trăită doar în primele zile, căci spre sfârşitul proiectului „cărţile“ se împrumutau unui grup şi nu doar unei singure persoane (din cauza numărului mare de participanţi). Proiectul este lăudabil, dar pe viitor este recomandată o organizare mai bună („sala de lectură“ se afla într-un haos total).
Robert Lazăr
Citeste mai mult...
Articole din "Teen Press" nr. 28
IT&C - Medii de stocare
Mediile de stocare pot fi mai multe, în funcţie de domeniul pentru care acestea au fost proiectate. În general acestea sunt dispozitive pe care se înregistrează date. În cele ce urmează, voi încerca să vă prezint o scurtă descriere a fiecărui mediu de stocare din sfera IT.
Voi începe cu mediile magnetice, şi anume cu banalul floppy disk (FDD). Nu ştiu câţi dintre voi ştiu că dischetele au trecut printr-un lung proces de îmbunătăţire şi perfecţionare; acesta începând din 1969, cu apariţia dischetei de 8 inch, apoi în 1976 discheta de 5¼ inch şi, în final, în anul 1984 a apărut şi discheta pe care o folosim şi în zilele noastre şi pe care majoritatea persoanelor o recunosc, şi anume cea de 3½ inch. Prima dischetă de 8 inch (IBM 23FD) putea fi doar citită şi avea, pe atunci, impresionanta capacitate de stocare de 79.7Kb, în timp ce standardul actual de 3½ inch are 1.44Mb şi poate atinge 240Mb (LS-240).
Cel mai cunoscut mediu de stocare magnetic este hard disk-ul (HDD), acesta este un dispozitiv ce înregistrează datele pe suprafeţe metalice în formă de disc, numite platane. Primul HDD a fost inventat în 1954. Caracteristicile generale ale HDD-urilor sunt: viteza de rotaţie a platanelor (de la 5,400 RPM până la 15,000 RPM), capacitatea de stocare - care începe de undeva din jurul valorii de 30MB (personal încă mai am acasă un HDD de 800MB) şi ajunge până la 2TB (Terra Bytes); şi interfaţa de conectare, care poate fi (le voi enumera doar pe cele des întâlnite): SCSI (Small Computer System Interface), PATA/IDE [Parallel ATA (Advanced Technology Attachment)], SATA (Serial ATA).
Dispozitivele optice de stocare, sunt discuri construite din policarbonat pe care se aplică o suprafaţă reflectorizantă (de cele mai multe ori, aluminiu), a cărui suprafaţă are adâncituri microscopice pe baza cărora se stochează datele. Cele mai bune exepmple sunt CD-urile (Compact Disc) ce au fost introduse pe piaţă în 1982, acestea având cea mai des întâlnită capacitate de 700MB; şi DVD-urile (Digital Versatile Disc). Cele mai des întâlnite capacităţi de stocare fiind 4,7GB pentru un DVD single-layer, 8,54GB pentru un DVD dual-layer, iar mai puţin întâlnit este DVD-ul pe care se poate scrie pe ambele feţe, de asemenea dual-layer, ce are o capacitate de 17GB. Alt mediu de stocare optică este discul BluRay, acesta atingând deja capacitatea de 25GB (single-layer), şi pe cea de 50GB în mod dual-layer. Pe acesta se scrie şi citeşte cu laser de culoare albastră care are o lungime de undă de 405nm, spre deosebire de laser-ul roşu (folosit pentru CD-uri şi DVD-uri), ce are o lungime de undă mai lungă, de 650nm. Pe viitor, se anunţă deja HVD (Holographic Versatile Disc), ce va atinge capacităţi de la 1TB, până la 6TB, această tehnologie fiind încă în stadiul de proiect.
Dispozitivele de stocare flash sunt stick-urile de memorie şi card-urile. Acestea din urmă pot fi: SD (Secure Digital) de la 4MB până la 4GB, SDHC (4GB - 32GB), iar anul acesta a fost anunţată o nouă tehnologie, SDXC, ce va permite capacităţi de 32GB până la 2TB. Cardurile xD ating o capacitate de 2GB. MMC (MultiMediaCard) cu o capacitate maximă de 4GB, şi în cele din urmă cardurile CF (Compact Flash) care sunt cel mai vechi tip de carduri flash existente, apărute în 1994, ce ating capacităţi de la 2MB până la 100GB.
Ar mai fi câteva lucruri de spus atât despre HDD-uri, cât şi despre mediile optice şi flash, dar, din păcate, spaţiul alocat nu îmi permite, aşa că voi încheia aici, şi vă voi ura „butonare plăcută”. Aştept mail-urile voastre pe adresa alyn3d@gmail.com.
Alin Ion
Mediile de stocare pot fi mai multe, în funcţie de domeniul pentru care acestea au fost proiectate. În general acestea sunt dispozitive pe care se înregistrează date. În cele ce urmează, voi încerca să vă prezint o scurtă descriere a fiecărui mediu de stocare din sfera IT.
Voi începe cu mediile magnetice, şi anume cu banalul floppy disk (FDD). Nu ştiu câţi dintre voi ştiu că dischetele au trecut printr-un lung proces de îmbunătăţire şi perfecţionare; acesta începând din 1969, cu apariţia dischetei de 8 inch, apoi în 1976 discheta de 5¼ inch şi, în final, în anul 1984 a apărut şi discheta pe care o folosim şi în zilele noastre şi pe care majoritatea persoanelor o recunosc, şi anume cea de 3½ inch. Prima dischetă de 8 inch (IBM 23FD) putea fi doar citită şi avea, pe atunci, impresionanta capacitate de stocare de 79.7Kb, în timp ce standardul actual de 3½ inch are 1.44Mb şi poate atinge 240Mb (LS-240).
Cel mai cunoscut mediu de stocare magnetic este hard disk-ul (HDD), acesta este un dispozitiv ce înregistrează datele pe suprafeţe metalice în formă de disc, numite platane. Primul HDD a fost inventat în 1954. Caracteristicile generale ale HDD-urilor sunt: viteza de rotaţie a platanelor (de la 5,400 RPM până la 15,000 RPM), capacitatea de stocare - care începe de undeva din jurul valorii de 30MB (personal încă mai am acasă un HDD de 800MB) şi ajunge până la 2TB (Terra Bytes); şi interfaţa de conectare, care poate fi (le voi enumera doar pe cele des întâlnite): SCSI (Small Computer System Interface), PATA/IDE [Parallel ATA (Advanced Technology Attachment)], SATA (Serial ATA).
Dispozitivele optice de stocare, sunt discuri construite din policarbonat pe care se aplică o suprafaţă reflectorizantă (de cele mai multe ori, aluminiu), a cărui suprafaţă are adâncituri microscopice pe baza cărora se stochează datele. Cele mai bune exepmple sunt CD-urile (Compact Disc) ce au fost introduse pe piaţă în 1982, acestea având cea mai des întâlnită capacitate de 700MB; şi DVD-urile (Digital Versatile Disc). Cele mai des întâlnite capacităţi de stocare fiind 4,7GB pentru un DVD single-layer, 8,54GB pentru un DVD dual-layer, iar mai puţin întâlnit este DVD-ul pe care se poate scrie pe ambele feţe, de asemenea dual-layer, ce are o capacitate de 17GB. Alt mediu de stocare optică este discul BluRay, acesta atingând deja capacitatea de 25GB (single-layer), şi pe cea de 50GB în mod dual-layer. Pe acesta se scrie şi citeşte cu laser de culoare albastră care are o lungime de undă de 405nm, spre deosebire de laser-ul roşu (folosit pentru CD-uri şi DVD-uri), ce are o lungime de undă mai lungă, de 650nm. Pe viitor, se anunţă deja HVD (Holographic Versatile Disc), ce va atinge capacităţi de la 1TB, până la 6TB, această tehnologie fiind încă în stadiul de proiect.
Dispozitivele de stocare flash sunt stick-urile de memorie şi card-urile. Acestea din urmă pot fi: SD (Secure Digital) de la 4MB până la 4GB, SDHC (4GB - 32GB), iar anul acesta a fost anunţată o nouă tehnologie, SDXC, ce va permite capacităţi de 32GB până la 2TB. Cardurile xD ating o capacitate de 2GB. MMC (MultiMediaCard) cu o capacitate maximă de 4GB, şi în cele din urmă cardurile CF (Compact Flash) care sunt cel mai vechi tip de carduri flash existente, apărute în 1994, ce ating capacităţi de la 2MB până la 100GB.
Ar mai fi câteva lucruri de spus atât despre HDD-uri, cât şi despre mediile optice şi flash, dar, din păcate, spaţiul alocat nu îmi permite, aşa că voi încheia aici, şi vă voi ura „butonare plăcută”. Aştept mail-urile voastre pe adresa alyn3d@gmail.com.
Alin Ion
Citeste mai mult...
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
